Un evlavios ortodox, pe feisbucluc, m-a atenționat că nu am ”citit ce trebuie, spre a înțelege”. Făcea referire la o binecunoscută carte, iar mesajul său îmi parvenise după ce citise articolului meu intitulat ”Despre ziduri, religii și credință”, publicat în urmă cu o săptămână în Monitorul de Suceava. După răspunsul pe care i l-am dat – care va urma aici – s-a retras din discuție, dându-mi de înțeles că ”n-are cu cine…”:
<<Ați intrat vreodată în catedrala Sagrada Familia din Barcelona?… Nu spre a vă ruga, ci spre a simți… Ce?… Ce înseamnă opera unui artist inspirat de ”mâna lui Dumnezeu”… Și spre a vă lăsa pătruns de starea de ”numen”… Starea care îl cuprinde pe om când privește marea, pădurile vălurind spre orizont, întinderile din Ngorongoro străbătute de sălbăticiunile savanei, ninsorile și furtunile peste piscuri, cerul înstelat de septembrie ori simțind aripile care-i cresc omului între coloanele templului de sequoia din California… Locurile sfinte pentru care, grăbit, omul nu are ochi sunt însă multe!… Nenumărate. Iar Dumnezeu este acolo!… Nu unul ortodox!… Dumnezeu cel necuprins, neștiut, neînțeles… Doar intuit… Este Dumnezeul lui Socrate, al lui Isus – care nu a fost creștin – al lui Spinoza, al lui Gandhi și al altora, unii ”păgâni”, cunoscuți sau nu, mai vechi și stinși sau mai noi și vii.>>
…………………………………………………………………………………………………………………
Cei patru credincioși cunoscuți, aici pomeniți cu numele, au fost condamnați la moarte; fiecare în parte și de către „ai săi”, pentru credința într-un Dumnezeu personal; credință diferită de cea a mulțimii etniei lor, care era doar evlavie și ritual fără ființare.
Spinoza a fost singurul care a scăpat de uciderea prin mână omenească, ”crucificat” fiind printr-un blestem fundamental al ”neamului ales”- ”herem” – blestem prin care tuturor evreilor li s-a interzis să îi mai vorbească, să îl mai contacteze, el nemaiexistând… Nemaiexistând doar pentru ei!… Din fericire mai apoi, scăpat și dintr-o tentativă de asasinat cu cuțitul, el a putut să scrie în secret, spre a lăsa omului atent opera sa de căpătâi, ”Etica”; publicată doar după moartea sa. Spinoza refuzând anterior o rentă anuală oferită de autoritățile vremii, anume spre a nu mai critica Biblia; ”Deus sive Natura” rămânându-i convingere.
Dumnezeul care se face văzut în locurile amintite mai înainte și în multe altele – fie numite Natură sau… Univers – este Dumnezeul de dincolo de toți, de toate și diferit și de cel al unei singure cărți. De unde și vorba ”Ferească-mă Dumnezeu de omul unei singure cărți!”.
De curând am aflat o rostire a lui Grigore Moisil: ”Nu sunt de acord cu tine cei care te admiră, ci cei care te imită”; care, în fapt, întrupând idealul în sensul profund spiritual, îl urmează pe acel învățător, ca practică de viață personală. De regulă „învățătorul și învățăcelul făcând împreună învățătura” – cum glăsuiește o veche zicere și cum, întrupând învățătura, s-a întâmplat în relația dintre Isus și apostoli.
Din nefericire însă, mult mai comodă fiind, imitația a rămas la nivel de ritual – marșuri, ceremonii și, uneori, jalnice scenete stradale unde actorii, care mai de care și în diferite orașe – semn că prostia sprințară e molipsitoare – joacă ”drumul crucii” în zilele Paștilor; Clujul – oraș universitar cu tradiție – găzduind recent șturlubăticia bulevardieră a unor actori costumați, cum au văzut inițiatorii kitschului că se face pe te miri unde în lume.
Marlon Brando, într-un interviu, asuma deschis că disprețuiește meseria de actor. În alt interviu, întrebat fiind de ce a spus asta mai demult, a explicat că nutrește amintitul dispreț fiindcă ”oamenii, în general, sunt falși, ipocriți”, iar ei, actorii, sunt și mai falși, întrucât pe scenă, pe ecrane, îi imită pe oamenii ipocriți.
