Noi, pâinea cea de toate zilele

Frământare şi abur. Dacă am vorbi despre o pâine şi despre facerea ei, dincolo de eticheta aşezată pe ambalaj stau istorii ale mamelor sau bunicilor sau măcar ale vreunei gazde de vacanţă, care au aşezat mâinile malaxor pentru coca de făină, apă şi drojdie şi, de n-o fi fost post, şi niscaiva lapte, peste care s-a presărat o adiere de sare.

Ştiţi, pâinea e ca noi. E o frământătură. Care se frământă singură şi uneori e frământată de altcineva. Unii dintre noi suntem franzelă aurie, alţii rotundă românească, unii pită, alţii prescură. Fiecare cu aportul nostru, spre mântuirea personală şi a celor din jur. Într-o lume de frământări, noi, creştinii, suntem pâinea care, sfinţită de aburul Liturghiei, hrănim gurile flămânde de linişte şi ne aşezăm spre frângere în mâinile celor care încă nu ne înţeleg dospirea, dar care vor fi învăluiţi de aroma caldă a faptelor noastre frumoase. Se întâmplă să mai dăm uneori gust de neghină, căci ploaia ce ne-a udat ne-a strâns în ţărână şi păcate, dar buzele gustând din cuvintele noastre vor fi iertat neputinţa sau îndărătnicia în creşterea de spice, cu fruntea continuu căutând spre cer, spre soare şi spre pace.

Dimineaţa, atunci când ne trezim, cei mai mulţi dintre noi plecăm gândul, apoi fruntea şi genunchii spre lumină. Şi cerem putere în noua zi, ca frământările noastre să fie bineplăcute Lui şi celor de lângă noi. Odată cu primii paşi apar grijile şi planurile ce se tot încovrigă, smulgând din noi rugăciune şi nădejde. Să căutăm pacea, căci ea e sarea ce dă gust pâinii. Să vă odihniţi pe voi în cei din jur şi pe cei din jur să-i aşezaţi în sufletele voastre. Fiţi apă celor însetaţi şi hrană celor flămânzi, după cum ştim de milenii, din vorba sfântă de pe munte. Să ne purtăm sarcinile unii altora, ne-a sfătuit Apostolul, fiindcă în unitate e şi creşterea. Din câte boabe măcinate se face pâinea aşa şi din noi, din mulţi, se face jertfa vie pentru Dumnezeu. Căci ziua, în toată desfăşurarea ei, ne întoarce pe toate părţile, ne ridică, ne coboară, ne zguduie, până când seara ne aşează pe cel mai înalt piedestal al vieţii noastre umane, familia. Aici povestim, zâmbim, lăcrimăm, primim putere şi dragoste, întocmai precum pâinea frământată din roadele trudei noastre şi din mila lui Dumnezeu.

Şi în focul iubirii noastre se coace o nouă pâine azi şi o alta mâine – şi tot aşa, câte zile vom avea, hrănindu-ne pe noi şi pe cei din jur şi măcar din când în când, de nu reuşim în fiecare zi, pe Cel care ne cere şi pe Cel care ne dă spre a-L da înapoi, spre sfinţirea tuturor. Şi, astfel rostim Cuvântul care ne-a aşezat pentru veşnicie în minte şi în inimi rugăciunea: pâinea noastră ce de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi… (Pr. Ştefan Zaharia, sursa: Ziarul Lumina)