Ispitele nu ne fac vulnerabili. Ne arată cum suntem de fapt

Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.

Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcuşului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializaţi“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint şi cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalţi vin după aceştia pentru a lua în primire pe cei răniţi de ei, fiind, de exemplu, cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui. Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Şi nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Aşadar, concluzionează Evagrie, e cu neputinţă să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniţi mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorinţa bolnavă de îmbogăţire şi de slava oamenilor.

În acelaşi duh filocalic, Sfântul Isaac Sirul susţine (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 51, în Filocalia, vol. X) că diavolul nu poate să se apropie de om ori să-i aducă ispite, dacă Dumnezeu nu îngăduie, şi dacă omul nu se leneveşte, sau de nu-l dezleagă Dumnezeu spre gânduri murdare, prin părere de sine şi prin mândrie; sau printr-un gând de îndoială şi prin împrăştierea sufletească. Pe aceştia îi cere diavolul să-i ispitească.

Totuşi, pe cei simpli şi fără experienţă duhovnicească, Dumnezeu nu îngăduie diavolului să-i ispitească (ca şi pe cei sfinţi), căci El ştie că aceştia nu sunt pregătiţi şi nu pot să înfrunte ispitele mari ale diavolului. Numai cei ce se roagă mai stăruitor şi au ajuns la o anumită treaptă a urcuşului duhovnicesc sunt tulburaţi de ispite sălbatice, întrucât pot purta „războaie“ mai grele.

(Pr. Liviu Petcu)