O lume minunată

Dumnezeu e infinit, iar noi suntem aproape nimic. Într-o secundă Dumnezeu așează lucruri pentru care nouă timpul nu ne-ar ajunge.

Într-o sâmbătă, după slujba de pomenire a morților, mă duc la Biserica Sfintei Mucenițe Varvara, la Părintele Emil Roman, preot paroh la Gura Humorului.

Îi pare rău că nu mă poate ajuta în chestiunea în care am venit. Vorbim despre bunica mea, în casa căreia locuiesc. Garafina. Mă îmbie să iau un colac din pomană. În fapt, mă întreabă dacă primesc unul. Primesc. De dimineață chiar mă gândisem, cu părere de rău, că eu nu îi fac pomană bunicuței mele. Când să ia Părintele un colac, se dărâmă un turn întreg de colace, unul mai frumos decât celălalt. “Îi iei pe toți”, îmi spune Părintele, “se cer dați”. Îi iau pe toți. Părintele mă întreabă apoi încotro merg și vine cu mine până la sediul parohial, la “Biserica din vale”, cum se spune în oraș. Vorbim iar despre bunica Garofina. Mă asigură că au fost prieteni. Abia după ce el coboară mă întreb ce voi face eu cu cei șapte-opt colaci mari pe care îi am în mașină. Caut din ochi vreun sărman. Nu merg o sută de metri și văd, în fața librăriei, o călugăriță care coboară dintr-un Volkswagen. Fără să mă gândesc de două ori, parchez lângă ea și o urmăresc din ochi. Intră la florărie. Scot o pungă și colacii pe care i-am căpătat și îi așez turn pe capota mașinii călugăriței. Aștept să se întoarcă. După o vreme, ea iese din florărie însoțită de o credincioasă care îi seamănă, probabil mama sau sora ei. Când ajung la mașină, aceea exclamă privind colacii:

Vai, ce frumos!

Niște colaci pentru mănăstire, îi spun măicuței.

Bogdaproste, îmi răspunde ea. Tocmai mă duceam să cumpăr pâine. Dar acum nu mai e nevoie.

Și deschide portbagajul unde e o ladă de pâine goală, cu o hârtie albă în ea. Punem colacii în ladă și măicuța pleacă. Cu buchetul de garoafe pe care îl cumpărase din florărie și lada pentru pâine plină. Garoafe… Garafina?

(de Marius Ianuș)