Ion DRĂGUŞANUL

Alaltăieri, încă burduşit cu amintiri recente despre Maestrul Ion Irimescu, am urcat, la orele 12 trecute fix, scările impunătoare ale Muzeului Bucovinei şi, luat pe neaşteptate, am cam băgat-o pe mânecă: un preot tânăr tocmai oficia o slujbă de pomenire, „întru odihna robului Tău, Ioan”. Convins că, distrat cum sunt, am nimerit la înmormântarea unui oarecare „rob al lui Dumnezeu, Ioan” (Dumnezeu să-l odihnească!) şi nu la vernisajul unei expoziţii, care încununează un festival naţional de artă plastică, închinat memoriei Maestrului Ion Irimescu, am făcut stânga-mprejur, dar, ieşind pe uşile din lemn masiv, am constatat că nu greşisem, totuşi, adresa, că interiorul de dincolo de uşi aparţinea Muzeului Bucovinei, şi nu vreunei biserici sau cimitir.

Fricos, cum mă ştie toată lumea, am revenit, urcând scările cu mare precauţie, dar, când am dat cu ochii de subalternii domnului Nicu Barbă, vicepreşedintele CJ Vasile Ilie şi directorii Petre Horvat şi Emil Ursu, hurducând o masă cu pomeni (una butelie vin – vischiul fiind sacrificat, într-o recentă noapte, de Petre Horvat şi de tristeţea gospodarului Vasile Ursachi, două pâini feliate şi o lumânare aprinsă), era să leşin de spaimă.

Judecând după peisajul ambiental, am presupus că răposatul „rob al lui Dumnezeu, Ioan”, fusese depus în golul luminatorului, aşa că, biruindu-mi frica ancestrală, m-am apropiat de luminator şi am iscodit în jos, dar n-am văzut nici un cadavru, ci doar macheta Cetăţii de Scaun a Moldovei. Numai să mă fi văzut dumneavoastră atunci: făcusem o moacă de fraier, de-aţi fi jurat că şi eu sunt subaltern lui Nicu Barbă!

În jur, lume cuvioasă şi sobră, ca la înmormântare, mascând cu trupurile tablourile din expoziţie, care nu prea cadrau cu solemnitatea religioasă a momentului, fiind prea lumeşti, adică artă. Apoi a luat cuvântul Emil Ursu, directorul Muzeului Bucovinei, lămurindu-ne că el nu are nici o vină, Muzeul doar găzduind paranghelia. După aceea, a vorbit vicepreşedintele CJ Vasile Ilie, dar nu m-am prins dacă ne-a transmis salutul şefului său, Nicu Barbă, sau nu.

În schimb, de la Petre Horvat am aflat că spiritul său profund creştin duce atâta dor de evlavie, încât ar chema preoţii să-i bizantinească religioase cântări chiar şi la câte-un puiuţ de chef neaoş românesc, d-apoi la vernisajul unei expoziţii (de vernisare a uitat, din prea duhnitoare ortodoxie), închinată, ca şi concursul, „robului lui Dumnezeu, Ioan”, respectiv Maestrul Ion Irimescu. Ion, nu Ioan, precizarea fiind necesară pentru justificarea confuziei mele iniţiale.

Probabil că mulţi dintre cititorii acestui articolaş sunt deja contrariaţi, dar şi mai contrariat este domnul Nicu Barbă, consilierul domnului Gheorghe Flutur, dar nu pentru că am consemnat o realitate, ci pentru că am dat-o publicităţii.

Domnul Nicu Barbă (îl cheamă Niculai sau Nicolae, dar eu, din simpatie, îi zic „domnul Nicu”) este cenzorul şi evaluatorul culturii contemporane, vicepreşedintele CJ cu probleme de cultură, Vasile Ilie, fiind, în realitate şi spre ruşinea laşităţii lui, doar un biet subaltern, fără nici o putere de decizie. Nicu Barbă aprobă sau refuză planuri şi activităţi culturale, evaluează directori şi salariaţi, promovează oile care ştiu să scrie „Bucovina” pe dealuri în funcţii decizionale din sistemul culturii şi transformă foste femei de serviciu în şefe de servicii, cu lefuri doldora, nu ca noi, pârliţii de bugetari care mâzgălesc foile desprinse iresponsabil din pădurile patriei cu cuvinte sau cu desene.

Începusem să mă obişnuiesc oarecum cu aglomerarea deja dezgustătoare de manelism folcloric prin toate locurile virane ale judeţului, coşneguţii, zgâiţii şi daco-recolciucii restrângându-mi la maximum grila de programe de televiziune salvate. Numai prohodul oficial al culturii mai lipsea, dar au avut grijă subalternii lui Nicu Barbă să-şi facă datoria.

Nu vreau să se creadă că nu aş avea respectul cuvenit faţă de religia strămoşilor mei, dar ştiu de la strămoşi că omul se închină în biserică sau la mormintele străbunilor, fără trufie şi cohorte de ziarişti invitaţi.

Am, desigur, un mare respect faţă de cărturarul care ne este, de două decenii, ierarh şi chiar aş vrea să-l omagiem, şi prin acte de cultură (de exemplu: prin deschiderea unui muzeu al icoanei vechi româneşti din Bucovina), pe Î.P.S. Pimen, cu ocazia acestei frumoase aniversări. La fel de mult respect şi cultura, care-şi merită locul ei în societate, fără slujbe tocmite prefăcut de culturnici şi, eventual, fără Nicu Barbă, pe post de cenzor acerb.