Constantin Ştefuriuc. Cineva i-a împuşcat sufletul

Ceea ce urmează nu este o cronică de carte, deşi simt şi eu, odată cu Constantin Ştefuriuc, poetul emblematic al Bucovinei de după ultimul război, singurul poet cu adevărat mare al generaţiilor care s-au succedat, de atunci, încoace, că „îmi este frig de prieteni şi îi simt / cum umblă singuri pe pământ”,

Ceea ce urmează este un protest sau, mai curând, un zvâcnet de dezgust la adresa celor care i-au „împuşcat sufletul”, dar un dezgust care nu se va desfăşura violent în parcursul acestui articol, ci paşnic precum îngheţul în atitudinile mele viitoare faţă de lumea celor care nu se au decât pe ei (cândva, glumeam într-o epigramă: Mi-am ales un nume care / să-mi tot spună că sunt NUL, / căci doar prostul, că-i fudul, / se socoate o valoare!), sesebiştii, adică relicvele comunistoide ale fostei şi glorioasei Societăţi a Scriitorilor Bucovineni.

De câtăva vreme, scriu, la rugămintea lui Tiberiu Avram, fără drepturi de autor (precizare necesară ca să priceapă şi ţaţa ţesătoare că nu sunt „salariat”, ci închinător evlavios al cotidianului „Monitorul de Suceava”), cronici entuziaste (s-au adunat vreo sută) despre cărţile autorilor din judeţul Suceava, în cele mai multe cazuri căutând cu disperare prin paginile cărţilor expresii mai de doamne-ajută, cu care să argumentez că un ipochimen sau altul e talentat şi deştept, ceva ce n-a văzut Parisul! Trăiam convingerea (contaminare de la Mircea Streinul, deh!, încă din vremea în care nu auzisem de el - cu aşa scriitorime, e normal să nu fi auzit!) că fiecare rând scris contează şi că trebuie salutat, exagerând conştient, pentru a echilibra nedreapta balanţă a ignoranţei şi nepăsării publice. Eram convins că e datoria noastră, a tuturor, să conştientizăm o spiritualitate bucovineană distinctă, inclusiv prin degenerescenţele liricoide ale contemporaneităţii, şi tocmai de asta încercam să deschid fereastra mea spre universul unei cărţi sau al alteia, unele cu adevărat importante, altele salutate doar din solidaritate de breaslă.

Zilele trecute aflu, însă, că numele lui Constantin Ştefuriuc, cel căruia îi închinasem festivalul de la Udeşti, atunci când eu, nu ei, l-am întemeiat, iar este îmbrâncit de pe afişul bulibăşelii culturnice, din voinţa, cică, a Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Nu-i nimic, şi-aşa sunt convins că Udeştii nu merită un dram de atenţie (în doi ani de zile, n-au fost în stare să ia, din bisericuţa vămeană din Muzeul Satului din Suceava, răcliţa cu ţărâna lui Zamfir Nicoară, udeşteanul care a refuzat să tragă în armata română, preferând să-şi sape mormântul, lângă Săcele, în toamna anului 1916, şi care merita odihnă veşnică în ţărâna în care îi dorm străbunii), iar de memoria lui Constantin Ştefuriuc am să ştiu eu să mă ocup, ca şi până acum, ba chiar mai mult decât atât, lor, scriitoraşilor sesebişti, rămânându-le gloria tentativei nereuşite de a distruge memoria Poetului.

Sunt convins, însă, că marea majoritate a scriitorilor din întreaga Bucovină nu se opun cinstirii memoriei lui Constantin Ştefuriuc, aşa că îi rog pe toţi cei care cred în datoria noastră faţă de memorie să-mi comunice în scris opţiunea lor, printr-un simplu mesaj, ca să nu-i includ şi pe ei în acel „dincolo” de după interesul şi respectul pe care, deocamdată, încă le mai am faţă de fiecare dintre ei. Până la primirea mesajelor, n-am să mai scriu nimic despre nici o carte.

În fond, cine nu are memorie nu merită să beneficieze de ea.

Constantin Ştefuriuc… „N-aş mai ieşi din râu, aş sta aproape / Să vină Luna să mă îngroape / Într-o cămaşă stranie de cer, / Mesteceni sfinţi, atât vă cer. // Copacii-mi umblă-n sânge cu ninsori / De trupuri limpezi, line sărbători / Aprind lumini nebune, aproape desfrâu / N-aş mai ieşi din înfloritul râu. // Am fost băiat subţire ca o coasă / Acasă n-am mai fost, cei de acasă / Ştiu că-s poet, atâta ştiu, / Cu sângele trăpaş, nepământesc de viu”.

Constantin Ştefuriuc… „Cu trupul ca un flaut de teamă, / Vindecat de gândul de a mai căuta prieteni / În cuibarul cu vipere al inimii, / Umblu cu grijă să nu strivesc sânii luminii / Cu lacrimi de mărimea lacurilor // Noaptea îmi număr rănile - / Sunt destule pentru a fi eu însumi cer. / Gura ta muşcată de trandafir / Creşte fragi la lumina Lunii / Inima mea e singură ca durerea”.

Constantin Ştefuriuc, „frumosul în piele de tigru”, care a păşit „desculţ pe cer”, chiar şi de dincolo de viaţă îi înspăimântă cu aura-i pe pigmeii liricozi, iar pigmeii azvârl şi tot azvârl în aura-i cu grăunţii lor de negură unsuroasă, nepricepând că n-au să-l întunece nici măcar cât clipita în care viermuiesc liric.

Dumnezeu şi Poetul Constantin Ştefuriuc să îi ierte!