Ce fac terapeuţii şi ai putea face şi tu cu copilul tău (II)

Terapeutul îl ajută pe client să se detaşeze de problema lui, îl scoate din pielea lui şi îl pune şi în pielea celuilalt pentru a se uita la relaţia lor / situaţia lui de la distanţă. Astfel implicarea emoţională şi tensiunea scade, ceea ce lasă spaţiu minţii să vină cu idei noi. Deci când copilul nostru are o problemă, putem să îi punem întrebări de genul: „Dar dacă ai fi în locul colegului tău, cum ţi s-ar părea situaţia?” „Şi dacă ai fi în pielea învăţătoarei, tu ce măsuri ai lua?”

Este atent la modul în care se exprimă clientul şi i se adresează în acelaşi registru: vizual, auditiv sau kinestezic. De asemenea foloseşte aceleaşi cuvinte ca şi clientul. Dacă el spune „M-am lămurit acum despre ce e vorba.” Răspunsul terapeutului nu e „Deci tocmai ai avut un insight.” Pentru că asta ar confuza clientul, l-ar pune într-o stare proastă pentru că nu înţelege cuvântul şi ar rupe cursivitatea relaţiei dintre ei. Dar câţi dintre noi nu folosim cu copiii noştri cuvinte pe care nu le verificăm dacă au fost înţelese sau nu de către copil, dar ne aşteptăm să fim înţeleşi pe deplin?

Terapeutul îl determină pe client să trăiască în prezent o stare bună din trecut pe care ştie să o reinstaleze de câte ori are nevoie în procesul terapeutic. Ştim cu toţii că atunci când suntem într-o stare proastă nu avem disponibilitatea necesară de a vedea şi aspectele pozitive ale situaţiei prin care trecem. Însă atunci când suntem într-o stare bună avem tendinţa de a vedea aspectele pozitive, chiar dacă situatia pe care o trăim are potenţial mare de a fi neplacută. Aşa că atunci când copilul nostru e supărat, putem să îi aducem aminte de cum anume i-a trecut supararea cu succes în situaţiile de până acum. De exemplu: „Mai ţii minte când erai supărat la bunica şi a venit Rex şi te-a lins pe mâini şi te-a făcut să râzi?”

Terapeutul îl face pe client să se simta familiar şi înţeles în mod profund. El adoptă aceeaşi postură ca şi clientul, se mişcă la fel ca el, vorbeşte în acelaşi ritm şi aceeaşi tonalitate, foloseşte aceleaşi cuvinte, face aceleaşi gesturi, chiar respiră în ritmul lui. Fiindcă aceste semnale sunt receptate la nivel nonverbal, clientul simte în mod inconştient că terapeutul îi este apropiat, că este „de-al lui” aşa cum oamenii primitivi îi identificau pe cei care sunt din tribul propriu după semnele de pe piele sau după podoabe, după gesturile folosite sau dansurile practicate sau după stigătele scoase – reguli universale pe care le au inclusiv păsările şi animalele.

Aşa că atunci când vrem să ne înţelegem cât mai bine cu propriul nostru copil sau al altora, să ne aducem aminte de lucrurile pe care le fac terapeuţi şi să le aplicăm şi noi. Succes!