Mircea Radu IACOBAN

Se împlinesc, în acest început de primăvară întârziată, 40 de ani de la apariţia, la „Junimea” ieşeană, a cărţii „O viaţă” şi zece ani de la dispariţia autorului – „chirurgul inimii”, Cristiaan Barnard. L-am cunoscut. În 1967, când Louis Washkansky a supravieţuit doar 18 zile primului transplant de inimă cutezat în lume, generaţia mea a urmărit cu sufletul la gură epopeea televizată, derulată la o tensiune ce avea să fie depăşită doar de aselenizarea americanilor. Fără a fi devenit o intervenţie chirurgicală banală şi rutinieră, transplantul cardiac se practică acum frecvent, iar rata de supravieţuire nu se mai măsoară în zile, ci în decenii.

Pentru izbânda sa de pionierat, Barnard n-a primit, desigur, Premiul Nobel (venea dintr-o ţară în care se practica apartheidul), iar numele lui, cândva pe toate buzele, abia dacă mai rezonează astăzi; am probat lucrarea legii omeneşti a uitării la o întâlnire cu studenţi (adevărat, politehnişti) în care n-am putut afla barem o singură persoană care să fi auzit de reputatul chirurg sud-african! În 1971, intenţionând să public la „Junimea” cartea sa autobiografică intitulată „O viaţă”, am început tratativele pentru obţinerea licenţei de traducere scriindu-i lui Barnard.

Mi-a răspuns firma lui de avocatură şi impresariat, stabilind „un preţ modic, preferenţial, pentru o ţară în curs de dezvoltare”, adică 22.000 de dolari. Conform legislaţiei noastre, puteam să ofer... 128. Am comunicat la Capetown biata noastră ofertă. Acelaşi răspuns: 22.000. Scriu din nou: 128. Răspunsul: 22.000. Scriu (ce-o fi, o fi!) ministrului Culturii al Africii de Sud. Nu ştiu care o fi fost stadiul relaţiilor cu România atunci, dar răspunsul n-a întârziat: dl Barnard s-a arătat dispus să ne acorde dreptul de traducere, urmând ca importanta sumă de 128 de dolari s-o virăm în contul unui azil de bătrâni din (pare-mi-se) Zambia.

După care, Barnard a venit în România şi a conferenţiat la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în faţa unui amfiteatru arhiplin, populat - încă din vremea aceea - cu studenţi surprinzător de bine cunoscători ai englezei. I-am adus cartea „O viaţă”, a remarcat calitatea proastă a cartonului şi bună a tiparului, a aşternut un autograf pentru „Junimea” şi junimişti, nu înainte de a-mi promite că a doua carte a sa, „Inima nu trebuie să moară”, o vom putea edita cu dezlegarea lui directă, fără nici o pretenţie financiară. Ba, mi-a promis şi un set de fotografii care, dacă le-am fi avut la vreme, şi-ar fi aflat locul adevărat în opul autobiografic „O viaţă”. Am primit pozele şi le-am tipărit într-o anexă finală a lucrării „Inima nu trebuie să moară” („Junimea”, 1972) – o carte scrisă pe înţelesul tuturor, ce poate  fi citită cu mult folos şi acum, chiar dacă cele patru decenii scurse au adăugat sumedenie de noutăţi în domeniu. Pe care autorul îl examinează şi dintr-o perspectivă general-filosofică, dar şi din aceea a unui onest popularizator ce nu se sfieşte să coboare cu premeditare nivelul expunerii spre a fi înţeles şi a i se urma sfaturile... nu tocmai conforme cu rigorile tratamentelor prescrise prin tradiţie afecţiunilor cardiace.

Dacă descoperirea ulterioară a Ciclosporinei a dat cuvenitul impuls transplantului de organe, acţionând asupra reacţiei de respingere proprie organismului uman, atât în mare, cât şi-n amănunţimi, inima cea nouă „se montează” şi acum exact după procedurile descrise şi practicate de Barnard... Ironia sorţii: o boală circulatorie (arterele!) a afectat mobilitatea mâinilor chirurgului şi n-a mai putut să opereze. A murit la începutul anului 2001, desigur, de inimă. Până în ultima clipă şi-a păstrat rangul de mare star şi i s-a acordat pretutindeni atenţia şi răsfăţul cuvenit. Dădea bine pe ecranul televizorului, izbutind să cucerească, printre alte răscunoscute vedete ale ecranului, până şi pe... Lollobrigida, ceea ce i-a adus fireasca parte de invidie şi resentimente... Barnard a pornit de jos, foarte de jos, spre a ajunge, prin muncă îndârjită, la zenitul recunoaşterii mondiale. N-ar trebui uitat.