Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918

După cum s-a decis în şedinţa din 25 noiembrie a Consiliului Naţional Român, la 28 noiembrie 1918 în sala sinodală a Reşedinţei Mitropolitane din Cernăuţi s-a întrunit Congresul General al Bucovinei. La această manifestare au fost prezenţi 74 de membri (din totalul de 100) ai Consiliului Naţional Român, 6 delegaţi ai polonezilor, 7 ai germanilor, precum şi 13 locuitori din 5 sate ucrainene (câte 3 din satele Rarancea, Toporăuţi, Cuciurul Mic şi Ivăncăuţi, şi unul din Storoneţ-Putila). La această manifestare istorică au asistat de asemenea mai mulţi oaspeţi din Basarabia (Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Grigore Cazacliu), din Transilvania şi Ungaria (Gheorghe Crişan, Victor Deleu şi Vasile Osvadă), precum şi reprezentanţii armatei române în frunte cu generalul Iacob Zadik. Sextil Puşcariu nu a participat la Congres din motiv de boală. De asemenea, nu au luat parte la acest Congres patru din şase foşti deputaţi români în Parlamentul de la Viena (au fost prezenţi doar Gheorghe Grigorovici şi Gheorghe Sârbu), dar şi alţi membri ai Consiliului Naţional Român, cei mai mulţi din localităţi mai îndepărtate de Cernăuţi.

Şedinţa Congresului a fost deschisă de Dionisie Bejan, preşedintele Consiliului Naţional Român care, după un scurt discurs, a propus ca Iancu Flondor să fie ales pentru a conduce lucrările acestei manifestări istorice. Secretar al Congresului a fost ales Radu Sbiera, care a dat citirii telegramele şi scrisorile sosite din partea lui Petre Cazacu (în numele Consiliului directorilor Basarabiei), Paul Gore (în numele Societăţii culturale a Românilor din Basarabia), generalul Gheorghe Marcu (în numele Comitetului naţionalist din Craiova), Onisifor Ghibu (în numele ziarului „România Nouă” din Chişinău), G.Baiulescu (în numele pribegilor ardeleni).

Înainte de a trece la ordinea de zi, Iancu Flondor a salutat cu entuziasm delegaţia din Basarabia, prezentă la Congresul Bucovinei. Iancu Flondor a dat citire declaraţiei Congresului General al Bucovinei, prin care se decidea „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. În cadrul acestui Congres, profesorul Ion Nistor a prezentat un comunicat despre perioada austriacă de stăpânire a Bucovinei şi a cerut să fie votată moţiunea propusă. Declaraţii de susţinere a Unirii Bucovinei cu România au rostit Stanislaw Kwiatkowski (din partea delegaţiei polonezilor) şi profesorul Alois Lebouton (din partea delegaţiei germanilor). Moţiunea de unire necondiţionată a Bucovinei cu Regatul României a fost adoptată cu unanimitate de voturi.

În aceeaşi şedinţă s-a făcut propunerea de alegere a unei delegaţii, formată din 15 membri ai Congresului, care urma să prezinte regelui României moţiunea de unire. Preşedinte al delegaţiei a fost ales Iancu Flondor. Din delegaţie au mai făcut parte Vladimir Repta, Ion Nistor, Dionisie Bejan, Eudoxiu Hurmuzachi, Octavian Gheorghian, Radu Sbiera, Vasile Bodnărescu, Gheorghe Şandru, Vasile Marcu, Dimitrie Bucevschi, Gheorghe Voitcu, Vasile Alboi-Şandru, Ioan Candrea şi polonezul Stanislaw Kwiatkowski. În ziua următoare, această delegaţie a sosit la Iaşi şi a înmânat în mod solemn actul de Unire a Bucovinei regelui Ferdinand şi guvernului român. După aceasta, delegaţia bucovineană a călătorit cu un tren special spre Bucureşti, însoţind familia regală, guvernul român şi autorităţile militare. În capitala României au fost întâmpinaţi cu mare triumf la 1 decembrie 1918, chiar în ziua istorică, când la Alba Iulia se adopta decizia de unire a Transilvaniei cu România.

Actul Unirii din 28 noiembrie 1918 a fost confirmat prin Decretul-lege nr. 3744/1918, semnat la 18 decembrie 1918. Tot atunci a fost emis Decretul- lege nr. 3745/1918 pentru administraţia Bucovinei şi au fost numiţi IancuFlondor şi Ion Nistor în funcţii de miniştri secretari de stat fără portofolii pentru Bucovina, primul cu reşedinţa la Cernăuţi, iar al doilea la Bucureşti. Toate aceste decizii au intrat în vigoare la 2 ianuarie 1919, odată cu publicarea în „Monitorul Oficial”.

În timpul desfăşurării Conferinţei de Pace, unirea întregii Bucovine cu România a fost contestată mai ales de delegaţia americană, care a propus o delimitare etnică a provinciei. Potrivit acestui proiect, Bucovina era divizată în două regiuni etnice principale, care erau despărţite printr-o linie ce trecea la o milă depărtare la nord-vest de Cernăuţi, lăsând acest oraş României. Cei doi experţi ai Bucovinei, Nicu Flondor şi Alexandru Vitencu, au întocmit un memoriu, în care demonstrau cu argumente istorice şi economice că nord-vestul Bucovinei trebuia inclus în componenţa României. Deja în zilele următoare, delegaţia americană şi-a modificat poziţia faţă de hotarul din Bucovina. Paradoxul situaţiei consta în faptul că, deşi s-a realizat o delimitare a frontierei pe criterii etnice, zona de nord-vest a Bucovinei cu populaţie compactă ucraineană nu a fost revendicată de Polonia.

La 10 septembrie 1919, la Saint-Germain en Laye a fost semnat Tratatul de Pace între Austria şi ţările aliate. Delegaţia României a semnat Tratatul de Pace cu Austria şi Tratatul Minorităţilor abia la 10 decembrie 1919, după ce a reuşit să obţină câteva modificări în textul acestor două documente. Doar după semnarea acestor tratate, delegaţia română a fost informată, la 18 decembrie, despre decizia luată în privinţa frontierei României în Bucovina. În afara hotarelor ţării rămâneau 5 sate din extremitatea nord-vestică a Bucovinei, care erau atribuite Poloniei din considerente economice. Delimitarea definitivă a hotarului din Bucovina s-a decis la 26 ianuarie 1928, când cele 5 sate din nord-vestul Bucovinei au revenit României.

După semnarea Tratatului de Pace cu Austria, Parlamentul României a ratificat acest tratat, în două şedinţe consecutive, din 23 şi 30 iulie 1920. Tratatul a intrat în vigoare la 4 septembrie 1920, când au fost depuse la Paris instrumentele de ratificare. Astfel, după 144 de ani de stăpânire austriacă, şi după aproape un an de negocieri în cadrul Conferinţei de Pace, era recunoscută oficial Unirea Bucovinei cu România, în hotarele sale istorice până la Ceremuş, Colacin şi Nistru.