Fluxul memoriei

Alt savant, considerat printre cei mai importanţi în proiectul de construire a bombei atomice americane, Robert Oppenheimer, care s-a împotrivit folosirii bombei la Hiroshima şi ceruse chiar preşedintelui să-i informeze şi pe sovietici, pentru a nu declanşa ulterior o cursă a înarmării nucleare (ceea ce s-a şi întâmplat şi continuă şi în zilele noastre), acest tânăr savant de atunci a fost acuzat chiar de trădare, dacă nu direct de spionaj în favoarea sovieticilor. La noi presa îi lua apărarea şi se publicau chiar broşuri şi cărţi în care era prezentat acest savant progresist. El fusese şi membru al partidului comunist american. Au fost apăraţi, bineînţeles, şi soţii Rosenberg, condamnaţi şi executaţi pentru spionaj. Erau consideraţi la noi cei mai mari luptători pentru pace şi înţelegere între popoare. De fapt adevăratul mare spion sovietic, KlausFuchs, care a transmis secrete atomice esenţiale, nu a fost condamnat niciodată, deşi s-a ştiut acest lucru. Era un secret pe care l-a apărat CIA, deşi se ştie că KGB-ul tăcea. În Germania de Vest, în anii 1950, a fost chiar desfiinţat legal de către Curtea Constituţională de la Karlsruhe minuscului partid comunist. Occidentul se temea de comunişti, îi cerceta, îi desfiinţa, îi demasca, dar în esenţă nu-i făcea să dispară în puşcării. Ţările de democraţie populară, în frunte cu URSS, nu aveau mari scrupule juridice. Duşmanii de clasă, adică bandiţii trădători ai poporului erau deja în puşcărie. Cum apărea câte unul, maşina neagră a securităţii îl lua la miezul nopţii direct din somn. Unii erau judecaţi, în sistemul justiţiei proletare, după 5 sau 10 ani, eventual chiar postum.

Prin 1976-1980, preşedintele SUA, Jimmy Carter, a introdus o nouă noţiune diplomatică în relaţiile cu ţările comuniste: drepturile omului. Brejnev nu s-a prea sinchisit, fiindcă era mai ales vorba despre emigrarea evreilor din Rusia, iar Ceauşescu chiar s-a împrietenit cu Carter. Drepturile omului în Republica Socialistă România erau respectate întocmai, sută la sută. Totul era scris în constituţie, în operele secretarului general şi în legislaţia ţării. Cine nu respecta drepturile omului în România? Cum îndrăznea aşa ceva? „Omul este cel mai preţios capital“, spunea Marx sau Lenin. Toţi fiii poporului român îl iubeau total şi cu înaltă conştiinţă patriotică pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Partidul, în frunte cu comitetul central şi deasupra frunţii cu secretarul general se dedicau cu trup şi suflet fericirii poporului. Ei, mai ajungeau unii care scriau pe la Europa liberă la casa de nebuni sau în alte părţi, dar un procent de oameni din orice ţară înnebunesc la un moment dat.  Academicienii bolşevici aprobau acest punct de vedere. Erau psihiatri, erau savanţi în fond. Chiar şi academicianul Mincu, cel cu alimentaţia ştiinţifică, putea fi de acord cu faptul că oamenii mai înnebunesc. Dar la aflarea teoriei preşedintelui american, un pios baptist, secretarul nostru general a fost chiar bucuros. Tovarăşul Dumitru Popescu a pus în funcţiune propaganda, pentru a difuza ideile genialului conducător. „Da, tovarăşi, spuneau activiştii cu propaganda, conduşi de tovarăşul Panaitiu la Suceava, genialul nostru secretar general a găsit cel mai important drept: dreptul la viaţă“. Această sentinţă, după creştini, o dă doar Creatorul. Numai că gura păcătoşilor adevăr grăia. Acest drept fundamental a fost suprimat de întemeietorii cominternişti ai comunismului, între 1945 şi până în 1990. Şi prin 1980 au murit opozanţi ai regimului în închisori. Ceauşescu, care aplicase şi el teroarea roşie timp de două decenii, ştia ce ştia. „Dreptul la viaţă e asigurat în RSR“. Dar în alte ţări capitaliste era el respectat şi garantat? Ca să nu vorbim de războaiele imperialiste şi de cele civile din Africa. Apoi venea dreptul la muncă şi urmau alte zeci de drepturi, înscrise în constituţie. „Democraţia socialistă, explica secretarul general şi apoi întreaga armată de activişti cu propaganda, scriitori şi ziarişti, este cu mult, enorm de mult, superioară democraţiei burgheze, de care nu beneficia clasa muncitoare din capitalism“. „Aşa că să ne mai lase sectantul ăla de Carter cu drepturile omului“, conchidea secretarul nostru din Suceava cu propaganda, după care conchidea: „la muncă, tovarăşi, la gurile de mină, la exploatările forestiere, acolo să duceţi cuvântul partidului“.

Ioan Pînzar