Mircea Radu IACOBAN

N-am mai fost în Turcia din vremurile în care nu era pod peste Bosfor, lira era egală cu dolarul şi Beşiktaş juca cinstit – deci, ehei, de mult. Cum amicii mi-au împuiat capul cu mirobolante poveşti despre sejurul pe litoralul turc al Mediteranei, hai să-l vedem cu ochii noştri. Având acasă câini, pisici, nu putem călători decât cu rândul, când eu, când nevastă-mea. Pas de explică asta fătucilor de la agenţiile de turism, care, înainte de orice, se grăbesc să exclame „Dar bine, mergeţi singur?” A trebuit să născocesc explicaţia „Da, vreau să-mi refac viaţa” şi întrebările au încetat, instalându-se un soi de complicitate mută.

Aflu o ofertă convenabilă şi trec la punctul 1: asigurarea medicală. Pare simplu, dar, de la o vârstă încolo, companiile de asigurări te refuză: prea mari riscurile, trebuie aprobare specială, de la Bucureşti. Amărâţii de pensionari să stea mai bine acasă! Ca la noi, la nimenea, fiindcă toate avioanele lumii sunt pline de turişti de vârsta a treia cât se poate de... asiguraţi. Păcat, fiindcă prevederile contractelor tip oferite de firmele noastre sunt bunicele. De pildă, dacă-ţi dai duhul pe meleaguri străine, vei fi adus acasă în raclă – până la concurenţa sumei de 800 de euro. Mă-ntreb ce se întâmplă dacă până la Iaşi costă 805 euro. Voi fi lăsat pe la Vaslui? Mai toate contractele conţin sintagma „cauze fortuite” cu sensul de „forţă majoră”. Un avocat deştept ar putea duce firmele în faliment utilizând, simplu, dicţionarul, unde scrie că „fortuit” înseamnă... întâmplător.

Aflu, fortuit, că aş putea obţine asigurarea, şi încă gratuit, de la Casa de Asigurări de Sănătate. Hai acolo. Coadă. Da, pot fi asigurat „europeneşte”, dar mai întâi să se verifice pe calculator dacă... Iar perversul computer trădează: conform informaţiilor provenite de la Direcţia Financiară, am avut încasări din drepturi de autor pentru care n-am plătit CAS (?) din 2006. Nu le achit, nu mă asigură.

Hai la Finanţe. Coadă (care va dispare, cum ne linişteşte Guvernul, prin reducerea numărului de funcţionari). „Doamnă – întreb – am primit an de an de la dvs. decizia de impunere care spunea, cu ştampilă şi semnătură, că mi-am plătit toate dările la stat. Ba, mai mult, de fiecare dată, statul a recunoscut că mi-a ciupit prea mult la impozitare şi mi-a înapoiat câte o sumuşoară (fără a adăuga şi dobânda cuvenită pentru că mi-a folosit muţeşte bănişorii 12 luni împlinite). De unde şi până unde ies dator?” Răspunsul a fost de genul „asta e!” Înapoi la CAS. Coadă (ştiţi rezolvarea guvernamentală). Aflu că datorez 11 milioane de lei vechi (dobândă la restituiri ioc, majorări la restanţe, din belşug: statul e cu noi!). Nu-i musai să plătesc acum, pot s-o fac eşalonat, în câţiva ani, dar dacă vreau asigurare... Oftez şi plătesc. Cardul va veni de la Bucureşti peste zece zile. Iată-l: elegant, plastifiat, frumuşel, îţi dă sentiment cu adevărat european, simţi că ai dreptul să (mai) exişti chiar cu nenorocitul statut de pensionar.

Aşadar, victorie!

Bucurie pe care mi-o strică nevastă-mea, întrebând cu inocenţă:

- Bravo, ai card european. Turcia o fi membră a Uniunii Europene?

Dumnezeule, nu-i!

Operaţia reuşit, pacientul mort.