La cei 68 de ani ai săi, frigurile de afară nu-l sperie câtuşi de puţin. A trăit ani în care trebuia să suporte până la minus 47 de grade Celsius. A petrecut opt ani în Mongolia, ţară în care a avut parte de experienţe unice. Se recomandă simplu Ilie Cvasniuc, dar nu se supără când prietenii îl strigă „Mongolul”.

 

Pentru Ilie Cvasniuc experienţa în Mongolia, o ţară despre care nu ştia decât că l-a dat pe Gingis Han, a început în 1981. Tehnoforest, societatea care se ocupa cu importul şi exportul de material lemnos în România Socialistă, căuta oameni pentru a-i trimite în îndepărtata Mongolie, de unde se aduceau buşteni şi cherestea.

Vorbitor de limbă rusă, o condiţie esenţială pentru a putea fi recrutat, Ilie Cvasniuc a reuşit să convingă, iar câteva săptămâni mai târziu îşi făcea bagajele.

„Am plecat în toamna lui 1981 în calitate de tehnician. Eram împreună cu un inginer, iar înainte mi s-a spus că trebuie să-mi iau haine foarte groase. Am zis că nu poate fi mai frig decât la noi. Era începutul lui noiembrie şi la Bucureşti ziua erau câteva grade peste zero. Când am aterizat la Ulan Bator am înţeles că aveau dreptate cei care îmi recomandau hainele groase, afară erau minus 15 grade Celsius”, şi-a amintit Ilie Cvasniuc primul contact cu ţara unde avea să stea opt ani, cu întreruperi de câteva luni, „pauzele” de casă, soţie şi cei doi copii.  

 

Adaptare dificilă

Despre prima iarnă mongoleză, suceveanul spune că a fost cea mai grea din viaţa sa. Adaptarea s-a dovedit greoaie, temperaturile scăzute fiind aproape imposibil de suportat.

Trimis în munţi, în sectoarele de exploatare a lemnului de la graniţa cu fosta URSS, Ilie Cvasniuc a intrat direct la minus 25 de grade Celsius, pe timp de zi, pentru că noaptea temperaturile coboară până la minus 37 de grade Celsius.

„Am rămas uimit de ce era acolo. Eu şi colegul meu român, îmbrăcaţi cu câte trei perechi de pantaloni foarte groşi, cu haine peste haine, cu căciulă de blană, nu rezistam afară decât cel mult 15 minute. Făceam cu rândul, câte 15 minute afară la recepţie şi apoi 15 minute înăuntru pentru a ne încălzi. În schimb, un coleg rus, venit din Siberia, stătea afară zi lumină, fără mănuşi şi cu capul descoperit. Nici astăzi nu-mi dau seama cum rezista”, a descris Ilie Cvasniuc prima iarnă din Mongolia.

 

„Taxiul mongol”

Muncitorii care lucrau la exploatarea lemnului erau, de regulă, localnici. Pentru că în zonă nu era suficientă forţă de muncă, mulţi muncitori forestieri veneau din satele lor. Şi cum maşinile erau rarităţi, la locul de muncă se ajungea călare.

„În fiecare dimineaţă veneau călare, de la 10-15 km poate chiar şi mai mult. Legau caii, sau taxiul mongol, cum le spuneam noi, europenii, de un lemn, exact ca în filmele cu cowboy şi apoi plecau în pădure. La amiază îşi luau calul şi plecau acasă la masă, iar după ora de pauză reveneau la sediul exploatării pentru ca seara să plece din nou spre locuinţele lor”, a detaliat Ilie Cvasniuc.

Din cauza gerului, şi maşinile arătau ciudat. Pentru a proteja motoarele, boturile erau acoperite cu piei de animale. Circulaţia, inclusiv cu maşinile încărcate cu buşteni, se făcea pe albiile râurilor, unde grosimea gheţii pe timp de iarnă era chiar şi 1,5 metri.

 

Fără baie, radio şi telefon

Condiţiile de viaţă din exploatarea minieră erau extreme. Pe o rază de 60 de km nu exista nici un magazin, iar aprovizionarea se făcea săptămânal din Darhan, un orăşel cu aproximativ 20.000 de locuitori.

„Eram rupţi de lume în acel loc. Radio nu exista, telefon nici atât, iar despre televiziune nici că se putea vorbi. Astea erau însă cele mai mici probleme ale noastre”, a dezvăluit Ilie Cvasniuc.

În primii ani de experienţă în Mongolia suceveanul făcea baie o dată pe lună, când se întorcea la Ulan Bator.

„Era o adevărată binefacere. Mă simţeam ca un nou-născut după baie”, îşi aminteşte Ilie Cvasniuc.

Mai târziu, când şi-a făcut prieteni printre ruşi, băile s-au înmulţit, câte una pe săptămână.

„Mergeam la băile ruseşti, dar pentru că eram prea mulţi ne programam pe ore. Zilele de sâmbătă erau destinate curăţeniei corporale”, a spus suceveanul.

 

La pescuit

Monotonia zilelor libere era spartă cu partide de pescuit. Se mergea atât vara, cât şi iarna. Pentru a putea sparge gheaţa de peste un metru grosime formată pe râurile din zonă, Ilie Cvasniuc şi prietenii săi au confecţionat un sistem artizanal de tipul unui sfredel.

Pentru o copcă cu diametrul de aproximativ 15 centimetri se muncea aproape jumătate de oră.

„În general prindeam ştiucă sau biban, peşti de câte 3-4 kg. Secretul este că mongolii nu mănâncă peşte din cauza religiei şi astfel puteau creşte la dimensiuni mari. Iarna, din cauza frigului puternic nu rezistam foarte mult, dar nici nu era nevoie pentru că peştele trăgea rapid. În plus, îi aveam alături pe prietenii din Siberia, adevăraţi experţi în pescuitul la copcă”, a povestit Ilie Cvasniuc.

 

La grătar pe Lacul Baikal

Temperaturile extrem de scăzute fac adevărate minuni în zonă. S-a convins şi Ilie Cvasniuc. La un sfârşit de săptămână unul dintre prietenii ruşi i-a propus să meargă la un grătar pe Lacul Baikal, mai ales că paşaportul de serviciu pe care îl deţinea îi permitea să călătorească în URSS fără oprelişti.

Ce a văzut acolo i-a depăşit imaginaţia.

„Erau 20 sau 30 de autobuze care stăteau pe mijlocul lacului. Direct pe gheaţă se făceau grătare, se cânta şi se dansa. Nimeni nu avea nici o teamă. Mai târziu am aflat că gheaţa avea şi peste 2 metri grosime, era imposibil să se rupă”, a descris suceveanul modul în care ruşii se distrau.

 

Excursii la Beijing, la 1.400 de km

Dacă în timpul şederii în exploatarea forestieră din munţi modalităţile de recreare erau limitate, în schimb, la Ulan Bator existau mai multe oportunităţi. Printre acestea şi excursiile în China. Ilie Cvasniuc a făcut două excursii până la Beijing.

„Se mergea o zi şi o noapte cu trenul. Era o distanţă foarte mare, aproximativ 1.400 de km. La sosire ne aştepta un reprezentant al Ambasadei României în China care ne ajuta, pentru că era dificil să te descurci într-un asemenea oraş imens şi fără să cunoşti limba”, a arătat suceveanul.

În capitala chineză se stătea între 5 şi 7 zile, după care urma revenirea la Ulan Bator cu cumpărăturile de rigoare. La graniţa dintre cele două state trenul staţiona câte 3-4 ore. Timp suficient pentru turistul Ilie Cvasniuc să viziteze Marele Zid Chinezesc, o construcţie care l-a impresionat în mod deosebit.

 

Geruri urmate de vânturi

Cea mai geroasă iarnă pe care Ilie Cvasniuc a prins-o pe teritoriul Mongoliei a fost cea din 1987-1988. Mercurul din termometre a scăzut atunci până la minus 47 de grade Celsius. Chiar şi pentru localnicii învăţaţi cu frigul a fost ceva de groază. Şeptelul s-a diminuat drastic, după ce milioane de animale au murit îngheţate.

Frigul nu a fost singurul test pe care suceveanul l-a avut de trecut în ţara lui Gingis Han.

Primăvara erau zile chiar mai cumplite decât gerul. Urgia era adusă de vânturile foarte puternice, de peste 120 de km/h, care rupeau fire şi stâlpi de electricitate, arbori şi locuinţe.

„Am fost martor la multe astfel de furtuni, însă doar una m-a prins afară. Eram la pescuit cu un coleg şi am văzut că localnicii fugeau de rupeau pământul. Iniţial am vrut să fugim şi noi, dar până la urmă ne-am adăpostit sub un pod. Mai aveam doar 500 de metri până la locuinţă şi am crezut că se va linişti. Nu a fost aşa, iar distanţa până la adăpost am parcurs-o în două ore”, a povestit Ilie Cvasniuc.

Vântul puternic ridica nori de praf, iar o aventură în mijlocul furtunii nu poate fi uitată niciodată.

 

O noapte în iurtă

Chiar dacă în majoritatea timpului a locuit fie la hotel, la Ambasada României de la Ulan Bator sau în locuinţele improvizate în păduri, Ilie Cvasniuc a experimentat şi modul de viaţă în iurtă, locuinţele populaţiei nomade din Mongolia.

Cu obiceiuri de sute de ani păstrate aproape nealterate, mongolii l-au fascinat pe sucevean. Întreg universul familiilor nomade se învârtea în jurul animalelor pe care le creşteau. Caii, oii şi vacile erau toată avuţia mongolilor, animale de pe urma cărora reuşeau să supravieţuiască.

Puţin acceptau să se mute în case normale, preferând iurtele tradiţionale.

„La Dulaanhan, un mic orăşel din apropierea graniţei cu URSS, chinezii au construit case din lemn, dar mongolii au preferat să se mute la periferie pentru a putea locui în iurte. Nu aveau toalete, iar pentru a-ţi satisface nevoile trebuia să te deplasezi la circa 300-400 de metri”, a descris Ilie Cvasniuc modul de trai al nomazilor.

Suceveanul a avut curiozitatea de a dormi într-o iurtă. Confortul a fost mai mare decât se aştepta, exceptând o serie de aspecte.

„Iurta este construită doar din materiale naturale, îmbinările se fac fără cuie, doar cu tendoane de animale extrem de rezistente. Aerisirea este foarte bună, iar blănurile care se aştern pe paturi şi cu care se învelesc oamenii asigură un confort termic deosebit. Mai rău era în privinţa mirosului. Pentru că erau foarte săraci, foloseau drept combustibil bălegarul de cal şi vacă pe care-l adunau de afară”, a explicat Ilie Cvasniuc.

Iurtele se regăseau şi în peisajul capitalei Ulan Bator, iar încercarea autorităţilor de a le muta la periferie s-a soldat cu ciocniri violente ale poliţiei cu populaţia nemulţumită.

Oricum, satul socialist mongol se reducea la un singur cuvânt: iurtă.

 

Arhi, băutura tradiţională

În lungile nopţi geroase din Mongolia, monotonia era tăiată cu amintirile de acasă şi cu istorii din ţinuturile de baştină ale colegilor ruşi. Dar nu sec, ci în faţa unui păhărel de tărie.

Băutura tradiţională a mongolilor se numeşte arhi. Este făcută din grâu şi are o tărie de circa 40 de grade.

Mai nou, odată cu venirea ruşilor, băutura se făcea şi din zahăr, iar tăria de 60-70 de grade era îngurgitată într-un ritm ameţitor.

„Băutura se vindea doar de sărbători. Fiecare familie avea dreptul la două sticle şi jumătate de tărie. Din câte ştiu eu, măsura a fost luată pentru că la băutură mongolii sunt foarte răi şi provoacă scandaluri. De altfel, locurile unde stăteam noi, europenii, erau păzite pentru a ne feri de evenimente nedorite”, a arătat Ilie Cvasniuc.

 

Salariu cât al unui director de Combinat

Conform înţelegerii semnată în România, Ilie Cvasniuc primea în jur de 1.200 de tugrici (n.r. – moneda naţională a Mongoliei). Reprezenta echivalentul a 2.500 de lei, numai că în Mongolia puterea de cumpărare era foarte mare. Aşa se face că cei 1.200 de tugrici erau salariul unui director de combinat, o sumă exorbitantă pentru un mongol de rând.

 

Părţi bune, părţi proaste

Şederea de 8 ani în Mongolia i-a creat stări diferite lui Ilie Cvasniuc. Frumuseţile naturale din această ţară l-au impresionat profund şi spune că şi-ar dori să le revadă. A fost extrem de curios să afle şi despre modul de viaţă al unei populaţii care a scris o pagină importantă a istoriei universale.

În schimb, infrastructura aproape inexistentă şi sărăcia cruntă în care trăiau cei mai mulţi mongoli sunt punctele negre ale experienţei sale.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Opt ani în Mongolia.

Comentarii