Nostalgia pentru comunism

Libertatea este atributul fundamental al capitalismului, al postcapitalismului din Occident. În comunism majoritatea oamenilor muncii aveau un veritabil statut de sclav. Sclavi ai comunismului multilateral dezvoltat. Partidul comunist era stăpânul sclavilor. De fapt doar activiştii de partid. De la Lenin încoace activiştii mai mari sau mai mici aveau o explicaţie pentru greşelile unora dintre ei. „Da, tovarăşi, mulţi membri sau conducători ai partidului pot greşi, dar Partidul nu“. Partidul, ca entitate abstractă, era sacrosanct. Infailibil precum Papa de la Roma. Mulţi activişti încălcau codul penal. Trebuiau trimişi în puşcărie. Dar, în general, şefii mai mari nu puteau raporta mai sus asemenea cazuri, care le şubrezeau şi lor poziţia. Aşa că foloseau miliţia şi justiţia pentru a clasa asemenea dosare. Justiţia era o armă de luptă a partidului. Ordinul unui prim-secretar dat unui preşedinte de tribunal era executat fără comentarii. Ca în armată. Activiştii care încălcau câte 10 articole din codul penal ajungeau retrogradaţi, de regulă la sindicat sau chiar directori de unităţi mai mici. De altfel fiecare comitet judeţean de partid avea un activist care „răspundea“ de justiţie. Acest verb, răspundea, ascundea de fapt antonimul lui, mai bine zis nici un activist nu răspundea de nimic. Mai făcea câte un plan de muncă, mai controla şi îndruma sectorul lui, dar fără să poată lua decizii importante. Ei transmiteau eventual ordine de la şefii mai mari. Puteau însă pune „pile“ mai mari sau mai mici pentru unele cazuri aflate pe rolul judecătorilor sau procurorilor. Procurorii au avut la începuturile comunismului în România o situaţie mai specială. Au fost promovaţi exact precum activiştii, dintre muncitori, şi şcoliţi un timp scurt de câteva luni. Judecătorii mai vechi sau mai noi erau totuşi jurişti cu şcoală superioară. Dar aveau doi asesori populari, în general muncitori detaşaţi pe un an, care aveau un cuvânt de spus în pronunţarea sentinţelor. Procurorii semianalfabeţi aveau uniformă semimilitară, cu cizme şi şapcă. Ulterior, prin 1960, au început să poarte şi haine civile. Dar tot pe atunci au apărut şi tineri absolvenţi de facultate, numiţi procurori, evident şi după note dar mai ales pe baza dosarului personal, a „originii sănătoase“. Deşi comuniştii condamnau atunci ştiinţa geneticii, şefii de cadre foloseau totuşi o formă a acesteia. Părintele unui tânăr care era burghez, chiabur, duşman al poporului etc. era considerat un factor determinant în formarea conştiinţei lui. De fapt activiştii nu se gândeau la gene ci la aşa-zisa influenţă a mediului. Un fiu de boier era automat un duşman al poporului. Sigur că principiile fundamentale de drept interzic transferarea vinei de la părinţi la copii şi invers. Dar şefii de cadre, şi ei un fel de procurori în întreprinderi şi instituţii, aveau câteva instrucţiuni ajutătoare. Şi mediu, dar şi educaţia influenţează un tânăr. Evident, educaţia în familie. Aici aveau puţină dreptate, conform teoriei lui Marx despre conştiinţa de clasă. Fiul unui boier era mai greu de îndoctrinat şi mai ales de recompensat material decât fiul unui ţăran sărac. Boierii erau la puşcărie, iar fiii lor erau marginalizaţi total. E doar un exemplu. Dacă comuniştii prin anii 1950 au folosit vechi judecători care n-au ajuns în puşcărie, procurorii şi avocaţii vechiului regim au ajuns cu toţii la puşcărie.

Unui fost tovarăş de-al nostru, om al muncii care regretă din punct de vedere îndeosebi material comunismul, i-aş mai spune că atunci nu puteai vorbi aproape cu nimeni despre tot ce era rău. Acum, cu toate că şi justiţia parcă urmează drumul din comunism, poţi cel puţin striga în stradă „Hoţii!“, chemat de sindicat, evident. Nu-ţi ţine de foame, dar psihic te mai „eliberează“ puţin. Sau dacă eşti tânăr mergi în Italia sau Spania sau chiar şi în Africa. Ceea ce nu e puţin. Celor în vârstă le pleacă copiii. Nu e o bucurie pentru părinţi, dar e o soluţie economică eficace. Natalitatea scade accentuat în Europa şi ţările bogate vor atrage în viitor forţă de muncă în număr şi mai mare din ţări precum România noastră, ajunsă după părerea tovarăşului preşedinte Voronin din Chişinău ultimul imperiu din Europa. În afară de SUA, acuzate de mulţi ani de imperialism, iată că a apărut un al doilea imperiu. De astă dată în Europa.

După multe reflecţii am acceptat şi eu evidenţa: comunismul a reuşit să „creeze“ omul nou. Omul nou a fost creat în mare măsură în fabrici şi uzine. Acolo erau colective mari, cu oameni aduşi în general din mediul rural, care au primit apartamente, butelii, iar copiii lor erau primiţi la grădiniţe şi apoi la şcoală. propaganda de partid a reuşit să „spele“ o serie de creiere. Oamenii care depindeau total de stat şi de partid s-au trezit după 1989 la discreţia aceloraşi comunişti, transformaţi însă în capitalişti, care au făcut, iniţial, „firmele căpuşă“, apoi au falimentat şi cumpărat pe nimic vechile fabrici, pe care apoi le-au vândut pentru fier vechi şi terenurile de sub ele. Evident, la preţuri fabuloase. Şi aşa oamenii noi ai comunismului au ajuns şomeri. Exact ceea ce ne avertiza tovarăşul Nicolae Ceauşescu: capitalismul înseamnă exploatarea omului de către om, înseamnă şomaj, mizerie, droguri etc. Şi chiar avea dreptate. Capitalismul românesc exact asta a făcut. Dar există o şansă ca acest capitalism românesc să devină unul european. Când România va fi condusă mai direct de la Bruxelles lucrurile se vor schimba. Portugalia, Grecia şi Irlanda au trecut prin acest stadiu.

Comunismul în România a fost un accident al istoriei, comparabil poate cu atât de urâta în secolul al XIX-lea epocă fanariotă. Apoi totul s-a estompat, rămânând cronici, istorii, documente reci şi care nu mai impresionează azi. Comunismul chinez, fără Mao, reformat economic, merge bine mai departe. Dar cel de tip sovietic trebuie considerat o epocă neagră din istorie. Cuba e un caz mai special. Chiar şi senatorul Corneliu Vadim Tudor îi condamnă azi pe foştii activişti utecişti şi membrii altor organe de represiune care au devenit capitaliştii fără scrupule de azi.

Nostalgia pentru comunism va dispărea cu timpul... Istoria merge înainte...

 

Unele îngroşări de tonuri din seria amintirilor mele fac parte din specia pamfletului literar şi trebuie luate ca atare.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei.

Comentarii