Mircea Radu IACOBAN

... şi habar n-aveam! Aflu din gazete că oamenii cu vârste între 65 şi 79 de ani sunt cei mai fericiţi – după cum arată studiul realizat de Oficiul pentru statistici din Marea Britanie (ONS). Cei aflaţi între 45 şi 59 de ani par aplecaţi mai degrabă spre melancolie, dar, „după pensionare lucrurile par să se stabilizeze. Cea mai fericită grupă de vârstă este cea a persoanelor care au între 65 şi 79 de ani”. Măi, să fie! Vârsta aş avea-o, fericirea, unde-i „s-o pipăi şi să urlu, este”? Nu cumva trăim într-o epocă în care a fi fericit a devenit aproape o îndatorire cetăţenească? Parcă mai degrabă i-aş da dreptate lui Teodor Mazilu: „Fericirea este mai mult o temă de conversaţie decât o realitate palpabilă.” La urma urmei, n-ar fi vorba decât despre o stare mentală de bine, teribil de fluctuantă de la individ la individ: unul e fericit dacă mănâncă şase mici, altul doar dacă-şi cumpără vilă pe Coasta de Azur. Şi atunci, cum comensurăm?

Culmea este că depresia, prin care se poate înţelege negarea stării de fericire, nu proliferează în ţările sărace, cu locuitorii cei mai amărâţi; dimpotrivă, incidenţa ei a crescut şi continuă să crească în state bine chivernisite precum Anglia şi Germania! De unde şi interesul pentru cercetarea raportului dintre material şi spiritual în ecuaţia fericirii. Simion Bărnuţiu credea că fericirea nu se poate dobândi fără cultură. Aş! Ce facem cu cei săraci cu duhul? Realitatea ce ne înconjoară demonstrează că, în concepţia generală, opulenţa mârlănească a îmbogăţiţilor de război (am mai spus-o: este vorba de războiul românilor cu sărăcia) consideră doar paraua şperaclul capabil să deschidă uşa împărătească către fericirea fericirilor în veac de veac, amin. Românului de rând, alegătorului adică, îi este, cel puţin deocamdată, întredeschisă doar uşiţa de serviciu către etapa mulţumirii, premergătoare a fericirii precum era considerat socialismul etapă a construirii utopicul comunism.

Stând strâmb şi cugetând drept, hai să cutezăm a ne pune cinstit întrebarea cum e cu mulţumirea (că până la fericire, cale lungă): trăim mai prost sau trăim mai bine? Comparaţia de bază făcându-se, desigur, cu perioada ceauşistă, etalon pentru un „ieri” şi detestat, şi, culmea, încă regretat! Cum suntem plângăcioşi şi alarmişti din fire, primul impuls ne face să declarăm că, azi, în România, se trăieşte mai prost. Ceea ce, desigur, este o aberaţie. Oricât de afectată ar fi analiza obiectivă de ecourile tinereţii noastre pierdute, de unde şi reflexul întoarcerii privirii cu îngăduinţă către „a fost odată”, trebuie să recunoaştem că traiul cel de toate zilele al românului nu-i nicidecum mai sărac decât era cândva. O fi mai stresat, mai solicitant, mai nesigur, dar, oricum, este suficient să vezi străzile potopite de limuzine şi oraşele năpădite de vile pentru a concluziona că nivelul general de trai s-a ridicat sensibil – poate nefiresc şi-n pofida posibilităţilor reale ale ţării, dar asta-i altceva.

 Întrebarea este cât de… general poate fi acest „nivel general”. Cum se ştie, dacă eu mănânc doi pui şi vecinul meu nici unul, statistica va constata că s-a consumat un pui pe cap de locuitor - chiar dacă bietul vecin doar a înghiţit în sec. Aşa că răspunsul corect ar fi mai degrabă acela că mulţi o duc prea bine, câţiva o duc binişor, iar polarizarea brutală din ultimii ani a dus sub abscisa traiului decent sumedenie de români deveniţi, astfel, permeabili la efluvii nostalgice, expuşi resentimentelor şi senzaţiei de cronică frustrare. Vă mai amintiţi descrierea petrecerii îngrozitor de nesimţite pe care miliardarul C.B. (cu avere furată - între timp, onorabilul a ajuns puşcăriaş la Poarta Albă) a dat-o la Sinaia cu prilejul împlinirii vârstei de 39 de ani? N-a mai aşteptat fericirea de după 65! Distracţia a costat, în total, cât leafa pe o lună a 2.000 de funcţionari publici! Nu-i aşa că se trăieşte bine în România şi fericirea şiroieşte pe toate drumurile? Eu unul, îmi fac cruce: n-aş avea nimic împotrivă dacă C.B. ar fi un artist celebru, un fotbalist de naţională, aşa şontoroagă cum e ea, un inventator de notorietate, un scriitor de talie mondială ori, barem, un fericit moştenitor al bunicii din Canada, un creator de marcă în cibernetică – mă rog, orice i-ar da dreptul să riposteze că averea ce-o azvârle pe stridii, artificii şi manelişti i se cuvine, fiind produs al propriei sale valori, ilustrată cu strălucire într-un domeniu oarecare. Dar nu-i vorba decât despre aceleaşi hoţomănii şi învârteli patronate de partide (oricare, că toate-s la fel) şi că banii lui sunt, de fapt, banii noştri. Menander spunea, acum două milenii: „Nici un om drept nu se îmbogăţeşte iute”.

Noi, fiind, în sfârşit, liberi… nu mai spunem nimic şi-i credem pe cercetătorii britanici precum că fi-vom fericiţi după 65 de ani. Până la 65, scapă cine poate, iar după 79, Domnul cu mila!