Mircea Radu IACOBAN

Obișnuiesc din când în când – mai  ales atunci când n-am ceva nou de citit – să reiau din raft cărți care m-au impresionat cândva și pe care în bună măsură le-am uitat. Nu-i vorba despre cine știe ce opere nemuritoare; de regulă, sunt lucrări de istorie recentă, întemeiate pe revelații documentare. Și-i interesant de urmărit dacă impresia ce mi-au făcut-o cu ani în urmă se  menține la aceeași cotă, câtă vreme, între timp, arhivele au revelat alte și alte „noutăți” la temă.
Așa am redescoperit cartea unuia dintre cei mai reputaţi kremlinologi, Arkadi Vaksberg, care trece în revistă nesfârşita listă a cazurilor de otrăvire ordonate de  puterea sovietică vreme de nouă decenii – adică, din 1917 până în 2007: „Laboratorul de otrăvuri”. Vechile impresii de lectură n-au cum să se schimbe, dar pot fi completate și coroborate cu dezvăluiri ulterioare. Care nu fac decât să întărească tabloul sumbru al sutelor şi chiar miilor de execuţii prin împuşcare petrecute noapte de noapte la Lubianka de la Dzerjinski încoace. Despre care, până la urmă, lumea a aflat, s-a scris pretutindeni și evocarea asasinatelor în cascadă aproape că a devenit loc comun. Cât privește otrăvirile pe bandă rulantă, informațiile încă se mai adună! Decizia înfiinţării unui laborator al otrăvurilor a fost luată de Lenin încă în 1921. Am fi tentaţi să credem că, odată cu demascatorul Congres XX şi, mai ales, cu perestroika gorbaciovistă, macabrul capitol din istoria Rusiei s-a încheiat definitiv. Ei bine, nu! Cartea lui Vaksberg se alătură unor lucrări mai recente cu subiect similar, izbutind să ne convingă că, şi sub domnia ţarului Putin, otrava (mult mai sofisticată şi mai greu de decelat acum) îşi face datoria în zona umbrită şi murdară a „marii” politici europene.
Ironia sorţii a făcut ca tocmai iniţiatorul înrolării otrăvurilor în „lupta pentru combaterea duşmanilor puterii sovietice”, adică Lenin, să cadă victimă propriei creaţii. Grav afectat de scleroza creierului şi de o boală mintală evolutivă, Lenin, totuşi, deranja: cât timp era în viaţă, Stalin nu putea prelua definitiv frâiele puterii. Aşa că Piotr Pakaln, şeful pazei, i-a porţionat şi administrat preparatul letal furnizat de „Cabinetul special”. Cu Nadejda Krupskaia, soţia lui Lenin, a fost mai simplu: pentru a fi împiedicată să ia cuvântul la Congresul din 1939, siropul de răchiţele turnat peste colţunaşi, când îşi aniversa cei 70 de ani, a trimis-o în lumea umbrelor. Cum se ştie, amândoi au avut parte de pompoase funeralii naţionale, organizate... de asasini.
N-ar ajunge spaţiul acestei rubrici pentru a înşira numele tuturor celor otrăviţi din ordinul lui Stalin; în carte, fiecare caz este înfăţişat meticulos, cu evidentă obiectivitate, luându-se în considerare doar documentele cu adevărat credibile şi mărturiile nepărtinitoare. Oricum, „marea teroare” este un capitol al istoriei veacului XX consistent investigat, adjudecat ca atare şi ieşit de sub zodia marilor surprize. Care, totuși, încă se rânduiesc când afli când (şi cum) l-au otrăvit pe Soljeniţân, că, în ultimii ani, au fost astfel ucişi, în Rusia, doi academicieni, patru profesori universitari, câţiva scriitori şi gazetari, cunoscutul Kiselidi, supranumit „Onassis” al Rusiei, primarul Petersburgului, Sobceak etc., etc. – lista rămânând larg deschisă. Mai toţi au avut parte de diagnosticul postum „insuficienţă cardiacă” şi de autopsii... de la distanţă. Vaksberg ajunge cu investigaţiile până la cunoscutul caz Iuşcenko (dioxină) şi asasinarea lui Litvinenko (poloniu 210).
Cartea n-o recomand cardiacilor, insomniacilor şi celor cu constituţie psihică fragilă. Poate provoca şi mai mult decât insomnii.