Nădejdea ca virtute teologică

Nădejdea în general, ca fenomen sufletesc, este o năzuință plină de încredere spre un bun viitor, posibil de dobândit. Posibilitatea dobândirii bunului respectiv transformă nădejdea din simpla dorință sau năzuință în încredere. Ea devine o forță care ne împinge la acțiune, la lupta pentru cucerirea acelui bun. Ea îndruma toate forțele spre bunul viitor.
În viața religios-morală nădejdea are un rol important deoarece bunul suprem spre care se îndreaptă creștinul este Dumnezeu. El dorește să ajungă să vadă pe Dumnezeu și în această vedere să ajungă desăvârșirea proprie și să guste fericirea veșnică. El se mărturisește că: „având dorința de a mă desface de viața aceasta și a fi împreună cu Hristos” (Filip. I, 23).
Dorința noastră după unirea cu Dumnezeu devine nădejde, dorința plină de încredere, prin faptul că girantul împlinirii ei este Dumnezeu, Cel ce a turnat arvuna făgăduinței Sale în inimile noastre. Prin harul divin, pe de altă parte, nădejdea însăși, ca tendința inerentă a spiritului uman, este înnoită și întărită. Aceasta se realizează la taina Sfântului Botez.
Nădejdea este virtutea teologică prin care, pe baza făgăduinței lui Dumnezeu, avem încredere că vom ajunge la fericirea veșnică și nu vom fi lipsiți de mijloacele necesare mântuirii.
E năzuința plină de încredere spre posesiunea lui Dumnezeu, garantată de iubirea și făgăduința lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel o numește „ancoră a sufletului sigură și tare, care intră în cele dinăuntru ale catapeteasmei, unde a intrat ca înaintemergător pentru noi Iisus” (Evr. VI, 19-20). Ea este o anticipare a veșniciei ce ne stă înainte, „căci prin nădejde ne-am mântuit” (Rom. VIII, 14). Prin ea participăm de acum la viața viitoare.
– Necesitatea și însușirile nădejdii
Nădejdea este absolut necesară pentru mântuire. Ea îndreaptă întreaga ființă a creștinului spre Dumnezeu, ca țintă supremă a vieții lui. Ea sprijină sufletul pe Dumnezeu, într-o încredere necontenită în ajutorul Lui. Ea dă putere de luptă, de înfrângere a tuturor greutăților, pentru dobândirea mântuirii.
Nădejdea trebuie cultivată și ferită de toate primejdiile. Mijloacele de cultivare a nădejdii sunt: rugăciunea, lectura, meditația, cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu, la viețile sfinților, repetarea actului nădejdii etc. Astfel, nădejdea prin exercitarea ei necontenită se întărește și se desăvârșește, dobândind toate însușirile ce-i sunt caracteristice.
Însușirile nădejdii:
a) nădejdea să fie luminată, adică să se îndrepte, în primul rând, spre bunurile veșnice și spirituale, iar spre bunurile vremelnice numai întrucât acestea slujesc mântuirii;
b) să fie tare și neclintită pentru că se sprijină pe Dumnezeu (2 Tim. I, 12; Filip. IV, 13);
c) să fie vie (1 Petru I, 3), adică însuflețită de iubire, căci cum va năzui cu ardoare spre bunurile cerești, dacă nu le va iubi?
Cu cât viața cuiva este mai curată, mai conformă cu voia lui Dumnezeu, cu atât nădejdea lui este mai puternică, mai sigură. Totuși nici un muritor nu poate spune că are certitudinea absolută a mântuirii, ci toți trebuie să mărturisim cu Sfântul Apostol Pavel: „Prin nădejde ne-am mântuit” (Rom. VIII. 24).