Câte lumi se pot afla într-un singur om? În fiecare persoană există variantele sale trecute, în prezent îmbunătățite. Odată ce evadezi din propriul labirint, renaști precum pasărea Phoenix din cenușă. Te redescoperi și ajungi să conștientizezi faptul că prezentul este cea mai bună lume posibilă. Clipa prezentă oferă siguranța momentului și autenticitate.
În zilele noastre, se poate afirma ideea că trăim într-un spațiu cu resurse nelimitate pe plan cultural. Oricine poate asculta online o carte sau poate vizualiza un spectacol de teatru. În plus, omul se poate documenta și poate găsi refugiul în paginile cărților preferate.
În continuare, Andreea Mareci, elevă la Colegiul Național „Ștefan cel Mare”, în clasa a XII-a, își va expune punctul ei de vedere în raport cu ,,cea mai bună lume posibilă”:
Când trecem printr-un necaz, toți ne-am dori, deodată, să fim arhitecții lumii, găsindu-i nereguli. Luăm ochelarii pentru vederea tridimensională a filmului pururi alb-negru al omenirii și, cu un ochi prea blând, glorificăm trecutul, de parcă, în anterioritate, răul nu exista. S-ar putea spune că existența individuală completează partea rea a omenirii, fiindcă o persoană liberă presupune și o aglomerare de defecte caracteristice ce exercită o influență asupra lucrurilor bune, dar vulnerabile. Fiecare dintre noi devine naratorul personajului-subiectiv al cărții vieții sale. Ne dorim, la anumite momente date, să ne sustragem din rolul de personaj, spre a-l adopta pe cel de narator omnipotent. N-ar strica nici să cunoaștem sentimentele celorlalți, inclusiv gândurile, pentru a ne apăra și pentru a-i putea judeca drept (ni se pare) pe semenii noștri. Totuși, cu aceste dorințe ale noastre devenite realitate, nu am lua din atributele Creatorului: omnisciența, omniprezența, omnipotența?
Un artist nu trăiește în opera lui, ci își lasă amprenta, respectiv semnătura, asupra operei sale. Dacă toți am dobândi, pentru o singură clipă, toate trăsăturile caracteristice divinității, tot pământul ar izbucni asemenea unui pepene învelit într-o mulțime de elastice. Drept mărturie stau războaiele, ororile îndurate de umanitate când conducătorii doreau să-și vadă idealurile realitate cu orice preț. Nici măcar n-ar reuși toți să pună elasticul dorit, respectiv „semnăturile”, că lumea s-ar sfârși. Am tinde să credem că, atunci, ar trebui să se desfășoare o competiție pentru a evalua competențele posibilelor divinități, pentru a alege ulterior, prin vot, una. Dacă deja îl avem pe Dumnezeu, a cărui perfecțiune n-o putem cuprinde cu mintea, o astfel de imagine a votului e lipsită de sens. Teoretic, dacă privim situația printr-o lentilă specifică mundanului, ar trebui să căpătăm încredere în divinitate, credință. Totuși, suntem guvernați de El de mii de ani. Numai dacă am cunoaște toate gândurile celorlalți și am ști că sunt auzite și ale noastre sau dacă am vedea o acțiune din toate perspectivele, implicit repercusiunile ei, am sfârși prin a nu mai gândi sau a nu mai înfăptui nimic, iar astfel n-am mai putea spune că trăim.
Să disecăm sentența dată: „Trăim în cea mai bună lume posibilă”. Pentru început, ne desfășurăm activitățile într-o singură lume? Lectura ne poartă pașii minții prin trecut, prin utopii sau distopii… Prin intermediul textelor literare și prin versuri călătorim prin propria minte, ce e înglobată în această lume în condiții normale. Cititul presupune o prelungire a timpului, capacitatea de a vedea fiecare parte a firului roșu al trăirii omenirii. Pe de altă parte, cei care vorbesc cu extratereștrii par să fie ei înșiși „de pe altă planetă”, fiind total detașați de ceea ce se întâmplă în realitate. Persoanele care nu se sfiesc să încerce să cunoască pe ce lume trăiesc filtrează necontenit lucrurile posibile din amalgamul de imagini ce își fac trecerea prin minte. În orice caz, încercarea unora de a demonstra că existența umană a fost precedată de extratereștri denotă dorința colectivă de a ne încredința că trăim într-o lume perfectă… Adică ni se pare că e imposibil să nu fi fost precedați de alte specii atunci când vedem lucruri care există și, totuși, nu știm să ni le explicăm. Deci subestimăm inteligența speciei umane din toate timpurile.
Revenind, noțiunea de „lume” e subiectivă. Un îndrăgostit pare a fi ca hipnotizat, crezând că lumea gravitează în jurul persoanei iubite și universul e țesut având drept material povestea lui de iubire. De altfel, pentru un pasionat de o anumită activitate, lumea devine un spectator, respectiv un critic al operei sale. Un artist ce-și prezintă operele, că de creatori toți suntem creatori, încearcă să transfigureze și răul în bine, să portretizeze frumusețea.
În concluzie, când trăim cu adevărat, nu furăm din timpul și spațiul nimănui (exact ca atunci când spunem că suntem fericiți și ni se pare că devenim punctul central al lumii).
Bianca NATI
