Zilele astea, când la ceas de vară adâncă o ținem înainte tot cu obsesia înfiripării guvernului devenit fata morgana, mă zgârie tot mai rău insistența unei idioate erori de natură terminologică: rotativa. Nu-i o greșeală de gramatică, dar pune în evidență cât de lesne se încuibă în îngăduitoarea limbă română tot soiul de necuvinte, vorba lui Nichita (referirea-i doar parțial potrivită, dar altă rimă n-am avut) instalate fraudulos, care… acolo pe veci înțepenesc! Nu poate fi vorba de nici o rotativă, care, conform unicei definiții din toate dicționarele, este „o mașină de tipărit ziare, care funcționează prin rotația a doi cilindri cu suprafețele în contact.” Adevărat, pare a se referi cumva și la partidele noastre în eternă stare de rotație a unor suprafețe în contact, dar, în cazul de față, nu-i vorba decât de o rotație, și atât. Prea simplu, dar asta e.
Cine să mai ia seama și la dicționare, când întreaga clasă politică, în loc să caute puncte de reunire și de contact, se preocupă doar de instalarea cât mai multor linii roșii? Reamintesc cu justificat interes apariţia, cu câțiva ani în urmă, a articolului „Limba română în criză”, tipărit de Adrian Pleșu în Adevărul, gazetă care, pe vremea aceea, părea instanță de neocolit. Cele depistate atunci sunt, din păcate, deplin valabile și azi. O voce de prestigiu intelectual se ridica în sfârşit în apărarea bietei limbi române din ce în ce mai agresată de incultura propriilor vorbitori. Am avut și am credința că strădaniile semnalării incorectitudinilor şi neglijenţelor în exprimare nu vor fi singulare, nici de tot inutile. Aș!
La vreme de criză economică (să n-o mai amintim şi pe cea morală!), Pleşu desluşea, pe bună dreptate, şi semnele unei crize ce primejduieşte sănătatea limbii strămoşeşti. Numai că tot românul se consideră dator să ţină piept, într-un fel sau altul, crizei financiare ce-i atinge interesele şi buzunarul, criza limbii fiind lăsată pur şi simplu în voia sorții… După ce constată că „limba română trece printr-o lungă şi grea suferinţă. (…) că la toate nivelurile se vorbeşte prost româneşte, se folosesc termeni improprii, se fac greşeli penibile de gramatică, se mută delirant accentele de pe o silabă pe alta, se construiesc propoziţii şi fraze tălâmbe, se rosteşte rudimentar, se intonează precipitat, şleampăt, răstit”, Andrei Pleşu recomanda „cu disperare” cărţile lui Al. Graur tipărite la „Humanitas”: „Capcanele limbii române”, „Mic tratat de ortografie” şi „Dicţionar al greşelilor de limbă”. Nici vorbă că-s lucrări ce s-ar cuveni barem răsfoite de tot românul – le-or fi citit adresanții? După cum la fel de evidentă este necesitatea, menţionată în articol, implicării instituţiilor „impozante”, cum ar fi Ministerul Educaţiei şi Cercetării sau Academia.
Am însă convingerea că nici cărţile lui Graur, nici toate academiile care funcţionează în spaţiul mioritic la un loc n-au forţa dregerii stricăciunilor încuibate în limbă de către slăbiciunile radio-telecomentatorilor noștri și invitaților lor la microfon. Şi badea Gheorghe, şi ministrul cutare, nu de reglementările academice vor ţine seama, ci vor imita cu maximă cuminţenie şi obedienţă vorbirea „etalon” de la radio şi tv. De altfel, multe dintre păcatele lingvistice tocmai acolo îşi au originea – în lipsa de cultură şi-n nesupravegherea prestaţiilor cu pricina.
Să luăm doar câteva exemple din nedumeririle lui Pleşu, care scrie cu legitimă indignare: „Numele proprii sunt pocite sistematic, prin mutarea accentului în poziţii barbare (…) sau prin înlocuirea diftongilor cu hiat: Funeriu (trei silabe) se pronunţă în patru silabe (Fu-ne-rí-u). La fel Ciubotariu, Pascariu etc. Pe când Nechifor Coţ-ca-rì-ul?” Mă îndoiesc că autorul articolului din „Adevărul” ascultă transmisiile sportive; dacă ar face-o, şi-ar da seama că taman acolo susură izvorul limbii pocite. Şi datorită largii audienţe a acestui gen de emisiuni, toate inovaţiile „tălâmbe” fiind preluate aproape instantaneu în vorbirea naţiei, convinsă că radioul ar fi profesorul ce niciodată nu greşeşte. Aş! Mutarea accentuată a accentului în cazul numelor proprii tot acolo s-a pritocit. Colegul (de atunci) şi prietenul (din totdeauna) Cristian Ţopescu, într-o transmisie de pe la Baia Mare, a pronunţat pentru întâia oară un astfel de nume cu o silabă în plus: Ro-ta-rì-u în loc de Ro-ta-riu. I-am telefonat degrabă şi l-am întrebat de ce… şi cum. Iată-i răspunsul: fotbalistul cu pricina l-a asigurat că aşa îşi spun ai lui, iar numele de familie fiind… proprii, le utilizează fiecare după cum crede de cuviinţă. Or fi ele proprii numele… proprii, numai că ele vin de departe, dintr-o lungă istorie, pe parcursul căreia au izbutit cu greu să-şi păstreze făptura nealterată. Iar acum vii dumneata, urmaş cârcotaş şi ridicol, să te dai inovator fiindcă accentul modificat pare a da numelui o sonoritate… mai puţin plebee!
Tot radioul a instalat şi de acolo s-a preluat cretinul „ca ŞI”. L-am auzit şi pe unul dintre cei ce se consideră dascăl al naţiei, ex-ministrul M.M., spunând de câteva ori „eu, ca ŞI profesor”. Bravo, ne culturalizează inculţii! Faptul că jumătate dintre fotbaliștii de la Campionatul Mondial au parte, în transmisiile noastre, de pronunții ale numelor cu accentul stâlcit, nici nu-l mai punem la socoteală, nu-i o chestiune de gramatică, ci de lene a căutării formelor corecte, acum foarte lesne de aflat, plus o străvezie cultură generală. Radioul, prin unii dintre băieţii lipsiţi de instinct lingvistic (evident, nici vorbă nu-s toţi chiar repetenţi în materie, dimpotrivă chiar, dar nici nu-s puşi la colţ nechemaţii), acum, este pe cale să ne procopsească mintenaş cu o altă tâmpenie: înlocuirea obligatorie a lui „de” cu „de către”. Preluată imediat şi generalizată epidemic, trăsnaia devine normă. Urmează reacția în lanț. Zicea Homer: „După cum vor fi vorbele pe care le vei spune, tot aşa vor fi şi cele pe care le vei auzi.”
