Finul moldovean și pragmaticul muntean

Un captivant studiu psihologic, publicat de antropologul român Henric Sanielevici în 1920 la Editura „Socec”, mi-a căzut ieri în mână. Până la amiază, l-am devorat, deși cu multe dintre cele scrise acolo nu sunt de acord. Dar așa procedez eu, când am de-a face cu produsul unui om inteligent. Îl accept, chiar dacă nu-s sută la sută de acord cu conținutul.
Printre altele, autorul și-a propus să lămurească diferența de fizionomie și de temperament dintre locuitorii Moldovei și ai Munteniei. Moldoveanul – zice Sanielevici – „este posesorul unui suflet larg și plin de simțire, în care fenomenele psihice se amplică aidoma sunetelor din spațioasa cutie de rezonanță a unui pian.” Poetică exprimare! În mod firesc, aspectul fizic nu poate fi decât în acord cu acest „suflet larg și plin de simțire.” Picioarele sale lungi îl indică pe urmașul neamului de pescari care stăteau în apă fără să se ude la fund, iar figura lui cu frunte înaltă și trăsături fine, pe mâncătorul de fructe și pește.
În comparație cu moldoveanul cel fin, munteanul se arată aproape hidos, cu fălcile lui extralate – necesare unei masticații anevoioase a rădăcinilor vârtoase și a cărnii de cal sălbatic – , cu fruntea îngustă și picioarele musculoase, dar neplăcut de scurte. Nici nu e de mirare că un astfel de ins are o fire iritabilă, spre deosebire de dulceața lenevoasă a moldoveanului.
Lucrurile se compensează în sectorul financiar, unde munteanul debordează de spirit pragmatic, în vreme ce moldoveanul e un visător contemplativ, nepriceput în administrarea propriilor afaceri.
Bineînțeles că lucrurile s-au schimbat de acum o sută de ani, când apărea acest studiu. Moldoveanul a migrat spre Capitală, unde a făcut schimb de gameți cu munteanul. Din contopirea lor a rezultat produsul pe care-l admirăm astăzi: incredibil de perfectul mârlan român, inexistent în nicio altă cultură cu pretenții de civilizație.