România are 4% din suprafețele împădurite din Europa, dar mai bine de jumătate din populația de urși de pe întregul continent. O disproporție evidentă, cu consecințe fatale și pagube materiale.
Aproximativ trei sute de atacuri de urs și zeci de decese – dintre care unsprezece morți și o sută cincizeci și opt de răniți doar în ultimii cinci ani – datele Ministerului Mediului și ale IGSU sunt fără echivoc. Suceava este una dintre zonele cu cele mai mari populații de urși din țară, șansele ca pagube materiale mari să fie produse sau chiar vieți de om să fie pierdute sunt foarte mari, mai ales când necesitatea îi va împinge tot mai aproape de zonele locuite.
Chiar zilele trecute, prezența unei ursoaice cu doi pui a fost semnalată în Vatra Dornei – pericol semnalat și printr-o alertă publică, tip SMS.
În alte orașe, prezența urșilor lângă școli și grădinițe, ori la buncărele de gunoi de la blocuri a devenit aproape ceva cotidian. De acolo, e doar un pas până la o nouă tragedie, atenționează Ciprian Muscă, președintele ASFOR, într-o analiză a fenomenului și a efectelor non-intervenției.
Siguranța oamenilor, legea supremă
”Există un principiu fundamental al oricărei comunități politice mature: salus populi suprema lex – siguranța oamenilor este legea supremă. Începând cu 2016, prin interzicerea vânătorii la urs, România a adoptat tacit o doctrină pe care nu a denumit-o niciodată: doctrina non-intervenției. Premisa ei se rezumă la o singură propoziție – omul este problema, retragerea omului este soluția.
Această doctrină nu a salvat ursul. L-a transformat. În absența managementului activ – prezența silvicultorului în teritoriu, gestionarea zonelor-tampon, intervenția selectivă – animalul a învățat treptat că omul nu mai constituie un prădător, ci o sursă de hrană facil accesibilă. Nu este conservare. Este abdicare cu costuri umane”, atenționează conducerea Asociației Forestierilor din România.
Doi morți în doar șase zile
În noaptea de 3 spre 4 mai, în pădurea Kecset din județul Harghita, Zoltan G., un bărbat de 65 de ani, din Lupeni, a fost găsit mort și parțial devorat. Cinci zile mai târziu, în comuna Telciu din Bistrița-Năsăud, o femeie de 53 de ani, plecată să-și hrănească animalele, a fost găsită fără viață lângă o vacă sfâșiată; autoritățile suspectează un atac de urs, în așteptarea raportului medico-legal. Două vieți, în șase zile. Două comunități în doliu. Și o țară care continuă să discute despre păduri ca și cum aceste decese ar fi accidente naturale, nu consecințe ale unei politici.
De la 4.000 la aproximativ 12.000
În iulie 2024, Maria Diana, o tânără de 19 ani, a fost ucisă pe traseul Jepii Mici din Bușteni. A fost a 27-a victimă mortală a urșilor în România în două decenii.
În paralel, evaluarea genetică finalizată în 2025 indică o medie de aproximativ 11.500 de urși – aproape de trei ori capacitatea optimă a habitatului, estimată științific prin Planul Național de Acțiune pentru Conservarea Ursului Brun la circa 4.000. Iar numărul lor crește continuu, mai ales că nu au dușmani naturali.
”Diferența dintre aceste cifre nu este o subtilitate ecologică. Este o ecuație al cărei rest se plătește în vieți omenești”, subliniază reprezentanții ASFOR, care spun că trebuie regândite măsurile, după ce s-au văzut efectele lor.
Victimizarea ca armă și algoritmii urii
”De aproape un deceniu, discursul public a fost capturat de un narativ al victimizării totale a faunei, în care cei care au gestionat echilibrul prin experiență generațională – silvicultori, vânători, ciobani, comunități montane – sunt demonizați sistematic. Acest narativ este amplificat de algoritmi care, în paralel, suprimă realitatea dură a victimelor umane: imaginile, numele, înmormântările dispar din feed; rămâne o singură fotografie – ursul cu pui, idilic, fotogenic, smuls din context. Acest vid are un nume. Se numește management prin omisiune – o formă de trufie intelectuală care pretinde că putem proteja natura ignorând conflictele dintre comunitățile umane și fauna nereglementată; care pretinde că, dacă spunem destul de tare „să nu facem nimic”, problema dispare. Nu dispare. Se mută în Lupeni. Se mută în Bichigiu. Se mută pe traseul Jepii Mici. Familia lui Zoltan G. nu va deveni cauză publică. Maria Diana a deținut atenția națională câteva zile, până când algoritmul a împins povestea mai jos”, mai spun reprezentanții ASFOR, care precizează că distrugerea prin omisiune este la fel de reală ca cea prin exces.
Echilibrul asumat – propunerea ASFOR
Există o alternativă, articulată coerent de comunitatea profesională a silvicultorilor români. ASFOR o numește echilibrul asumat – nu compromis molcom, ci proiectare deliberată a peisajului forestier: zone strict protejate acolo unde justificarea științifică este robustă; management activ și silvicultură apropiată de natură pe restul; nu abandonarea comunităților și a meseriilor, ci administrarea responsabilă a pădurii și utilizarea lemnului în comunitate și economie, ca instrument simultan de bioeconomie și politică climatică; transparență prin trasabilitate digitală integrală în SUMAL; management diferențiat al populației de urs, cu cote fundamentate pe capacitatea reală a habitatelor – nu pe interdicții ideologice care funcționează până la următoarea înmormântare.
”Comunitățile montane nu cer povești frumoase despre o natură care s-ar gestiona singură. Ele cer instituții care își fac datoria.
Pădurea nu se grăbește, dar știe încotro merge.
Datoria silvicultorilor este să meargă alături de ea, cu știință și respect; nu să o părăsească în fața unor mituri care ne costă vieți” consideră Ciprian Dumitru Muscă, președintele ASFOR, care afirmă răspicat – ”Echilibrul nu este lipsa intervenției. Echilibrul este intervenția responsabilă”.
