BLANDIANA

După ce au zăcut mai bine de patru decenii în raftul colbăit al cutărei arhive, armii de documente îngălbenite țâșnesc impetuos către zenitul interesului general. De-a dreptul spectaculos și în bună măsură neașteptat este momentul în care se întâlnesc, spre a se lumina reciproc, acte provenind din colțuri diferite de țară și din surse între care greu s-ar stabili o legătură de nu le-ar conjuga referirea la aceeași țintă. Un masiv volum de 600 de pagini, editat de „Nemira” („Intelectuali români în arhivele comunismului” – Biblioteca de istorie) face publice aproape 200 de documente provenite din arhive diverse (CNSAS, Arhivele Naționale, SRI, Arhivele Diplomatice ale României, arhiva personală a lui Mihai Beniuc). Relevante în sine („actele vorbește!”), ele capătă un plus de interes dacă sunt citite în paralel cu documente identificate de alți cercetători, în alte (neașteptate) surse. Din „arhiva personală” a lui Beniuc (mă-ndoiesc că-i legitim „personală” , câtă vreme cuprinde tot soiul de hârtii oficiale, menite unei arhivări la fel de oficiale – Beniuc a comis pur și simplu un abuz sustrăgându-le de la legala îndosariere!) a ieșit abia acum la lumină scrisoarea trimisă de Ana Blandiana, în 1961, prim-secretarului Uniunii Scriitorilor: „Pentru a pune în practică ceea ce se discută de mult timp – adică legătura nemijlocită a scriitorului, mai ales a celui tânăr, cu viața – m-am hotărât să mă stabilesc pentru un timp îndelungat (un an) într-un centru muncitoresc sau pe un șantier.” Poeta (debutase cu numai doi ani înainte) solicita să fie trimisă la Onești, unde „aș dori să fiu angajată în producție, pentru a realiza o comuniune cât mai deplină cu cei despre care vreau să scriu.” O solicitare similară depusese și proaspătul soț al Blandianei, Romulus Rusan, care spera că Oneștiul „îi va favoriza apropierea adâncă de viitorii eroi ai lucrărilor mele.” Ce să caute la Onești Blandiana, născută la Oradea și școlită la Cluj? Să fie vorba doar despre o exaltare tinerească, de genul celei ce a adunat „din târguri și din sate” sutele de brigadieri voluntari la Bumbești-Livezeni? O încercare de supralicitare a îndemnului către „cunoașterea nemijlocită a vieții”, în climatul propagandistic al șantierismului avântat? Încă din 1955, numeroși scriitori anunțau că intenționează să se bejeneaască luni în șir pe la Hunedoara, Bicaz, Salva-Vișeu, dar nu și-a respectat mai nici unul angajamentul luat în fața lui Leonte Răutu. Cuplul Blandiana-Rusan chiar s-a dus la „munca de jos”, în Oneștiul aflat, atunci, în efervescență… chimică și-n plin proces de edificare urbană. Răspunsul la întrebarea „de ce?” îl oferă un alt document din același an, descoperit la Iași, în arhiva Asociației Scriitorilor: „Este necesar să vă aducem la cunoștință că sub acest pseudonim (Blandiana – n.n.) se ascunde Doina Coman, fiica preotului Coman Gheorghe, care în prezent este reținut de organele în drept pentru activitate subversivă împotriva statului.” Astfel se cerea revistei „Iașul literar” să nu publice versurile Blandianei; atenționarea era semnată de oficialități orădene. Deci, cei doi tineri scriitori au încercat mai întâi să scape de ochiul vigilent al Securității orădene (iluzie – i-au luat în primire cei din regiunea Bacău) și să determine, prin exemplul dat, o atitudine mai indulgentă, mai permisivă, față de prezența lor în publicațiile culturale. Probabil că Blandiana nici astăzi nu știe ce adrese de interdicție îi precedau versurile trimise redacțiilor…