De ce îngăduie Dumnezeu ca o boală atât de banală, aparent, cum este depresia, să facă atât de mult rău umanităţii?

De ce, însă, îngăduie Dumnezeu ca o boala atât de banală, aparent, să facă atât de mult rău umanităţii? Poate pentru că de această tristeţe covârşitoare are omul nevoie pentru a găsi drumul de întoarcere Acasă...

Poate acesta este realismul de care avem nevoie pentru a înţelege că nu ne putem găsi împlinirea şi bucuria vieţii, fericirea, în tot felul de lucruri lumeşti, materiale, trecătoare. Un singur lucru îi trebuie sufletului pentru a fi fericit: „gustul de Dumnezeu”! Dacă începi să-l cauţi pe Dumnezeu, să-L lucrezi, să-L ai în sufletul tău, psihicul tău se va echilibra.

Ştiţi că există „Zonele Albastre”? Ţările în care populaţia are un grad de fericire foarte ridicat, fericirea lor neavând legătură cu bunăstarea economică. Marile capitale, metropolele lumii nu se află în „Zonele Albastre”. Acestea au nişte indici foarte clari: legătura cu pământul (oamenii ce trăiesc acolo, chiar dacă sunt oameni ocupaţi, cu joburi solicitante, găsesc timp pentru grădinărit), trăiesc aproape de mare şi, poate cel mai important de menţionat, sunt populaţii foarte credincioase care formează comunităţi, ce vieţuiesc în jurul Bisericii.

Aşadar, dacă nu vom depune un pic de efort pentru a organiza viaţa noastră, vom fi clar, fără dubiu, viitori pacienţi ai unui cabinet/spital de psihiatrie (Slavă Domnului că există), dar lucrul acesta este tare greu, să ştiţi. Numai cine n-a gustat din tristeţea diagnosticată (aceea pe bune, nu cea închipuită, prin care doar ceri atenţie) poate spune că depresia nu e mare lucru, că se tratează. Depresia mai este numită „cancerul sufletesc” şi este o problemă serioasă, cu care lupţi uneori toată viaţa şi pentru care ai nevoie de mult efort şi suport.

Viaţa trăită într-o comunitate (asumat, nu doar tangenţial), îndrăznesc să zic că are o mare contribuţie în starea psihică a omului, în prevenţia tulburărilor psihice. Sunt mulţi români plecaţi în străinătate care nu au luat nimic cu ei (poate nu şi-au luat nici părinţii, nici copiii), dar care au luat cu ei Biserica. Poate singurul loc în care românii din diaspora se întâlnesc şi îşi tratează dorul, singurătatea şi tristeţea este Biserica. Uneori poate greşesc şi se ghetoizează (se retrag în această comunitate, nemaiinteresându-i prea mult de restul lumii).

Eu nu sunt de acord cu acest fel de existenţă creştină. Noi trăim în lume, nu trebuie să o părăsim. Noi suntem creştini în lume şi purtăm un mesaj, al Iubirii lui Hristos. Comunitatea este „doar” locul în care îţi încarci bateriile, iar apoi mergi în lume şi împarţi ce ai primit. În comunitate înveţi să trăieşti viaţa aceasta în perspectiva veşniciei, aici îţi formulezi o viziune, un mod de viaţă pe care îl împărtăşeşti apoi celor din jurul tău: „Prin aceasta vă veţi cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei: vă veţi iubi unii pe alţii!”

În timp ce lumea este din ce în ce mai otrăvită de certuri, violenţe şi ură, fii tu cel care răspândeşti în ea Dragostea lui Hristos!

(Doxologia.ro)