Tămâia - semn al inimii deschise către Dumnezeu

Tămâia însoţeşte, de asemenea, orice act de cult, orice slujbă sau rugăciune săvârşite la biserică, la casa credinciosului sau în oricare alt loc. Tămâierea, înălţarea şi răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie, reprezintă mărturisirea credinţei şi a supunerii noastre faţă de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se înalţă spre cer ca semn al jertfei noastre, al gândului nostru şi al inimii noastre deschise către Dumnezeu cu mulţumire şi încredere.

În acelaşi timp, tămâia binemirositoare este semn al prezenţei lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu, a cărui prezenţa se face simţită ca aducătoare de pace, de linişte, de bucurie. Această dublă semnificaţie a tămâierii, ca semn al jertfei omului care se înalţă spre Dumnezeu şi ca semn al prezenţei harului lui Dumnezeu care coboară din cer, este foarte frumos ilustrată de rugăciunea prin care preotul binecuvântează tămâia înainte de a tămâia: „Tămâie îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh”.

(Părintele Coman Constantin, Casa creştinului, Editura Bizantină, Bucureşti, 1997)