Mircea Radu IACOBAN

Probabil că televiziunile noastre au transmis amicalul Brazilia-Argentina de la Melbourne. S-a întâmplat să-l urmăresc într-un teritoriu spaniol, aproape de ecuator, unde toate privirile erau aţintite către „barcelonezul” Messi, considerat spaniol prin toate cele… în afară de amănuntul naşterii. În faţa a 95.569 de spectatori (!), Argentina a câştigat cu 1-0 prin golul marcat de un fundaş, iar pe Messi… nu l-am prea văzut pe teren, în bună parte eclipsat de un Di Maria, Otamendi ori Biglia. De altfel, cam rar a strălucit Messi în selecţionata Argentinei – numai că acum, explicabil, se află într-un moment foarte dificil din pricina unor neaşteptate accidentări de ordin… moral. Care par a cântări greu în destinul „puştiului cu barbă”: mai întâi a încasat o condamnare la puşcărie (cu suspendare) pentru delicte financiare, apoi o altă suspendare, de astă dată dictată de instanţele fotbalului: patru etape pentru insultarea unui arbitru. Prestaţia lui în teren este, în ultima vreme, mai stinsă şi mai puţin expresivă ca de obicei, drept pentru care gazetele spaniole îl invită insistent să se „reinventeze”, altfel îl paşte intrarea în anonimat. Am trăit s-o văd şi p-asta! Dacă nici Messi nu mai place, ce pretenţii să avem de la, să zicem, Pintilii? Starul Barcelonei a anunţat că se transferă la Manchester şi s-a iscat o adevărată furtună în Spania până ce a fost, în fine, convins să rămână. Pintilii, unde să se ducă? La Manchester, reinventarea lui Messi era cvasi-obligatorie, fiind vorba de un alt teritoriu al performanţei, alt stil, altă filozofie a jocului. De s-ar duce Pintilii la Craiova, ori la Timişoara, care ar fi marea schimbare? O apă şi-un pământ! Rămâne, însă, în discuţie factorul moral, cel care poate determina, în egală măsură, şi victoria, şi eşecul. Sigur, fotbalul nu mai este de mult ceea ce era cândva, adică un mijloc de destindere, un prilej de plăcută ieşire cu familia la iarbă verde, de drenare a ambiţiilor locale şi a încărcăturii de violenţă latentă către zona mai calmă a întrecerii sportive, acolo unde faultul nu-i ţel şi scop, ci infracţiune. Azi toate s-au schimbat din pricina banului – diavolul ce şi-a băgat coada în toate ambiţiile mapamondului. Fotbalul n-avea cum să rămână de-o parte. Cinste, puritate, bună credinţă, modestie şi încă odată cinste, cum să convieţuiască în bună armonie într-o lume în care zornăitul arginţilor îngroapă dezinvolt principii, distruge graniţe, maculează politica şi urâţeşte sufletele? Mutăm discuţia de la Melbourne în Copou: Iaşul izbutise să-şi alcătuiască mai din nimic o echipă onorabilă, doi ani la rând câştigătoare a play-aut-ului, şi, chiar dacă zicala spune că în ţara orbului chiorul e împărat, „Poli” a ajuns să joace în cupele europene, performanţă niciodată visată în Copou. Înainte de orice, în jocul ieşenilor a contat moralul, sentimentul de familie închegată şi unită, ambiţia întemeiată pe contribuţia însufleţită a întregului ansamblu, cu vedete de uz intern şi folosinţă proprie (s-a văzut ce mare ispravă a făcut Golubovici la FCSB!), într-un cuvânt, prin solidaritatea de grup. Vine o vreme când, vorba gazetarilor spanioli, te paşte „reinventarea”. Nu ştiu cât era de necesară la Iaşi într-un moment deloc nefericit (dimpotrivă!), dar s-o acceptăm: aşa a fost să fie. Despărţirea de echipierii care, la nivelul fotbalului românesc şi al ambiţiilor locale, oricum au performat, s-a făcut neelegant, brutal, cazon şi fără să se ţină seama că într-o astfel de alcătuire sudată sunt cumplit de dureroase crampoanele aplicate pe suflete. Motivul subteran: tot banul: unii câştigau mult prea mult (totuşi, modest prin comparaţie cu alte cluburi). Rezon. Capul familiei, Prunea, s-a umplut de bani. Desparte-te civilizat de el, dar de ce şi de antrenorul Neagoe şi de o seamă de jucători utili… neplătiţi de luni de zile? Din câte înţeleg, „reinventarea” echipei urmează a se face sub sceptru tiraspolean. N-am pic de încredere în tot ceea ce vine de la Tiraspol, am avut onoarea, în timpul războiului de la Nistru, să fiu arestat acolo, cunosc morala tiraspoleană, dea Domnul să nu se întâmple ceea ce s-a petrecut în alte varii situaţii în care patronarea nistreană a dus la falimente.

  Deocamdată, am senzaţia că ieşenii au dat cioara din mână pe vrabia de pe gard.