Omul simplu nu face analize, nu evaluează, nu calculează, ci se încrede

Rădulescu: Ce complică viaţa sufletească a unui om?

Pr. Coman: Omul se încurcă foarte mult când, amăgindu-se, încearcă să rezolve singur, numai cu propriile sale forţe, gânduri şi judecăţi, problemele cu care se confruntă. Atunci încep dilemele, atunci apar soluţiile duble sau multiple între care trebuie să alegem, atunci încep calculele noastre nesfârşite, înlănţuirile de raţionamente şi cântărirea avantajelor şi dezavantajelor, atunci intervin, în egală măsură, presiunile propriilor noastre imbolduri mai curate sau mai puţin curate, plăcerile noastre, bucuriile noastre vinovate. Atunci sunt în jurul nostru, după mărturiile celor care simt mai bine decât noi acest lucru şi ispititorii şi vrăjmaşii şi diavolii. Toate acestea creează o situaţie complexă, în care noi ne prindem ca într-o pânză de păianjen. De aceea suntem, deseori, în postura de a nu şti ce să facem, de a nu discerne, de a nu înţelege ce ni se întâmplă.

La polul opus sunt oamenii care nu caută soluţii în ei înşişi, în mintea lor sau a semenilor lor, ci la Dumnezeu. Gheron Iosif, un mare isihast athonit al veacului al XX-lea, spune că nu lua nici o decizie până nu avea înştiinţare de la Dumnezeu. “Roagă-te lui Dumnezeu până primeşti înştiinţare ce să faci”, spunea Gheron Iosif. Dumnezeu ne înştiinţează, dar într-un limbaj duhovnicesc pe care nu-l putem recepta şi nici descifra dacă nu avem dezvoltat acest simţ duhovnicesc. Părinţii spun să fii atent la gânduri. Primul gând ar fi de la Dumnezeu.

S-ar părea că o contribuţie majoră la această încâlcire a propriei noastre existenţe şi mai ales a modului nostru de gândire o are informaţia ca atare, ştiinţa să spunem, fără să demonizez în vreun fel anume ştiinţa. Ea, însă, poate deveni demonică atunci când se autonomizează, când se propune în locul lui Dumnezeu, adică se propune ca suficientă sieşi. Ştiinţa, atât cât o deţinem noi, deşi extraordinar de dezvoltată, îşi recunoaşte limitele, dar aceste limite le percep mai curând cei care sunt foarte adânciţi în ştiinţe. Ceilalţi, care beneficiază numai de imaginea ştiinţei, sunt amăgiţi de atotputernicia ei. De acolo ne vin foarte multe ispite. Suficienţa de sine a ştiinţei omeneşti ne aşează într-o amăgire, ne aşează într-o oarecare rătăcire. Aceasta este echivalentă cu ignorarea lui Dumnezeu, cu scoaterea din ecuaţie a principiului, a cauzei, a finalităţii absolute a propriei noastre existenţe.

R. Rădulescu: Aşadar, ajungi la acest stadiu, de a-L elimina pe Dumnezeu din viaţa sufletească, în momentul în care te încrezi prea mult în ceea ce poţi, în ceea ce ai tu, în mijloacele pe care ţi le pune la îndemână lumea de aici. Nu laşi loc unor intervenţii, unor posibile intervenţii de dincolo.

Pr. Coman: Nu numai unor posibile intervenţii, ci unei continue prezenţe şi unui continuu suport din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu intervine din când în când în existenţa noastră. Dumnezeu este o continuă prezenţă. Este o ofertă perpetuă, să vorbesc în termeni mai prozaici, în care viaţa noastră se întemeiază.

(Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Editura Bizantină, p. 169-171, sursa: Doxologia)