Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoPrin credinţa mai multora se petrec minuni, aşa cum s-a întâmplat şi cu slăbănogul vindecat în Capernaum de către Mântuitorul Iisus Hristos (cf. Mt. 9, 1-8). Credinţa lui şi a celor patru care l-au adus dinaintea lui Iisus a fost cea care L-a făcut pe Acesta să săvârşească minunea. I-a plăcut lui Hristos solidaritatea acelor oameni care l-au ajutat pe slăbănog şi l-a vindecat pe acesta nu doar pentru credinţa sa, ci şi a celorlalţi, „văzând credinţa lor” (v. 2). Cu siguranţă, acel slăbănog avea credinţă puternică şi era un om deosebit, căci altfel nu i-ar fi putut determina într-un fel sau altul pe ceilalţi patru oameni să fie solidari cu el în pofida infirmităţii lui, să-l poarte şi să-l înfăţişeze Mântuitorului. Aceia l-au ajutat pentru vreo însuşire sufletească a sa, cu toate că trupul îi era cuprins de slăbiciune şi neputinţă.
Nu întotdeauna sau automat un handicap trupesc al cuiva e dublat de o trăsătură spirituală sau mai multe care să confere distincţie persoanei şi care să poată atrage atenţia celorlalţi de o manieră pozitivă şi implicit solidaritatea lor la nevoie. Dimpotrivă, se poate întâmpla şi contrariul, adică o infirmitate trupească să fie dublată de una sufletească nevindecată şi ajunsă într-o stare acută, patologică, care să provoace chiar repulsie celorlalţi şi care să nu poată genera decât, eventual, o solidaritate din interes. Nu e cazul cu solidaritatea manifestată de cei care-l ajută pe slăbănogul acesta din Evanghelii. Aşa cum Mântuitorul, „ştiind gândurile” cele rele din inimile fariseilor şi iudeilor care erau de faţă când i-a iertat păcatele slăbănogului, la fel a cunoscut buna-credinţă şi bunăvoinţa binefăcătorilor celui neputincios.
Iar solidaritatea aceasta umană în credinţă a plăcut Domnului, Care ca un cunoscător al inimilor a intuit calitatea sufletească a slăbănogului dublată de credinţă şi l-a înfiat, adresându-i-se cu apelativul „fiule”, şi i-a iertat păcatele, după care a urmat şi tămăduirea lui trupească (v. 2, 6-7).
Întotdeauna săvârşirea unei minuni de către Dumnezeu se agaţă de ceva, nu vine la întâmplare, nu se întâmplă pur şi simplu, căci la Dumnezeu nu e nimic întâmplător. Acţiunea miraculoasă a lui Dumnezeu asupra unei persoane sau comunităţi e iscată de ceva anume la nivel uman care-I atrage într-un fel atenţia şi intervenţia, o anumită distincţie sufletească, dragoste, smerenie, puritate, sinceritate, bune intenţii, onestitate, dreptate, generozitate etc. Şi nu în ultimul rând credinţa. Atât la cei care beneficiază în final de minune, cât şi la apropiaţi care mijlocesc prin aceste trăsături pentru cei dragi lor şi care au nevoie de ajutor divin. Iar uneori toate acestea sunt abia perceptibile multora, nu şi lui Dumnezeu. Atunci când le întâlneşte pe acestea la oameni, El este uimit oarecum, este plăcut impresionat, e cuprins şi El de mirare şi oamenii împodobiţi cu astfel de trăsături ale sufletului Îi atrag intervenţia dumnezeiască.
Aşadar, solidaritatea - o temă atât de actuală la nivel comunitar apropiat sau extins - în credinţă este pusă în lucrare din iubire de aproapele şi cu nădejde în Dumnezeu, iar acestea fac posibilă minunea: vindecarea sufletească, adică iertarea păcatelor şi înfierea mai întâi, iar apoi cea trupească, adică însănătoşirea fizică.
(Sursa: Ziarul Lumina)
