Lucian AVRAMESCU

Mă, zice amicul meu, curajos când vine pe la mine, fiindcă acasă stă strivit sub o nevastă autoritară şi ponderală, parcă n-ai fi tu! Păi nici nu sunt, zic. Eram! Tu mai eşti tu? Se uită pe peretele unde am un tablou dăruit de Sabin Bălaşa de ziua mea. Un guşter se suie pe o piatră. Deasupra, în cer, se pupă în imponderabilitate un cuplu gol (Sabin picta pe toată lumea în pielea goală), iar artistul cu pensulă mă identifica pe spatele uleiului pe pânză printr-o dedicaţie măgulitoare şi iscălea o urare pentru poetul, prietenul lui, care eram eu. Eu nu mai sunt, zice amicul din Prahova, dascăl de litere, care a predat limba şi literatura română  vrăbiilor. Ele ciripesc inteligibil în vişinul de lângă casa de piatră unde stau. Elevii lui, de-i aud pe şosea, după miezul nopţii, lângă primărie şi sub geamul meu, au o comunicare de caverne. Se adună, de când cu vacanţa, elevi gimnazişti, liceeni, câţiva studenţi la particulară, academici care au fost trimişi de părinţii cu case în zonă să se emancipeze la Paris. Sângeru nu e nici Cornu şi nici Cartierul Primăverii, dar vreo doi emanaţi din zonă au găsit reţeta procopsirii. Satul de alături a dat doi preşedinţi de academie, amândoi născuţi pe aceeaşi uliţă, la distanţă de o juma de veac.

În Oltenia era unul care, revenind ministru în satul lui, îşi aducea pălăria cu o maşină, iar el venea cu a doua. Primarul aştepta pălăria, căreia-i făcea reverenţe, lângă şoferul plictisit, apoi, în poziţia militară corespunzătoare, tuns în urechi de nevastă cu o seară înainte, întâmpina ministrul consătean. Ministrul îşi vedea şi mama tot la primărie, convocată cu gardianul, fiindcă urcarea pe uliţa unde se născuse îi producea aduceri aminte. Ministrul venea să arate cine e nu cine a fost. Bătătura în care a copilărit desculţ îi producea crampe.

Prietenul meu, dascălul de la Sângeru, pensionat împotriva voinţei lui fiindcă se dă vertical în poziţia prin care nădragii decupează ţurloaiele, zice că eu nu mai par eu. Nici el nu se arată a fi el, dar îl iert. România, zic, spre a lua altitudine, e aia din poveştile tale şcolare cu Cuza, cu Carol I, că Brătienii? Nu ţi se pare pleoştită? Politicienii sunt ăia interbelici? Tace. Taci ca prostul, îl întreb, sau taci să-mi arăţi cât de deştept eşti? De deştept, zice, dar înţeleg de pe mecla lui că acceptă că-i prost.

Se întâmplă o deposedare de identitate. O văd şi la alţii. Pe mine, de când îmi tund barba albă cu o maşină, lăsând-o aproximativă, mă recunosc după ce strig la cineva din curte. Aşa m-a identificat acum două zile, în Piaţa Obor, un cetăţean arămiu care a zis că mă ştie de mic şi mi-a spus şi două versuri care erau ale mele şi nu erau cele din cântece. V-am identificat după voce. Şi eu, i-am zis recunoscător, mă aflu tot după ce comit un diftong.

Prietenul meu, dascălul, nu se referă fireşte la barbă, nu se referă nici la meclă în ansamblu, ci la România. Amândoi gândim uneori că nu mai e. E, pe aripa asta de prohod, zona în care ne dăm dreptate.