Viața noastră se schimbă când facem loc smereniei

Vrei să agoniseşti smerenie? Împlineşte poruncile evanghelice: odată cu ele, se va sălăşlui în ini­ma ta şi va fi însuşită de către ea sfânta smerenie, adică însuşirile Domnului nostru Iisus Hristos.

Începutul smereniei este sărăcia duhului, mij­locul sporirii în ea este pacea lui Hristos, care co­vârşeşte orice minte şi înţelegere, iar sfârşitul şi desăvârşirea ei sunt dragostea lui Hristos.

Smerenia nu se mânie niciodată, nu caută să fie pe placul oamenilor, nu se lasă pradă întristă­rii, de nimic nu se teme.

Oare se poate lăsa pradă întristării cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de orice necaz?

Oare se poate înfricoşa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveşte ca pe un mijloc de mântuire a sa?

Bineplăcuţii lui Dumnezeu au îndrăgit cu­vintele tâlharului celui cu bună înţelegere, care a fost răstignit alături de Domnul. În necazurile lor, ei obişnuiau să spună: „cele vrednice de faptele noastre primim: pomeneşte-ne, Doamne, când vei ve­ni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 41-42). Ei întâmpină orice necaz recunoscând că sunt vrednici de el (Cuviosul Avva Dorotei, învăţătura a doua).

Sfânta pace le intră în inimi pentru cuvintele lor smerite! Ea aduce paharul mângâierii duhov­niceşti şi la patul celui bolnav, şi la cel ce zace în închisoare, şi la cel prigonit de oameni, şi la cel prigonit de draci.

Paharul mângâierii este adus de mâna sme­reniei şi la cel răstignit pe cruce; lumea îi poate aduce numai „oţet amestecat cu fiere” (Matei 27, 34). (Sfântul Ignatie Briancianinov)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, sursa: Doxologia)