Mircea Radu IACOBAN

Vineri noaptea, încă o discuţie animată şi alarmată pe internet (organizată de o ONG alsaciană – cvregit.gmail.fr) în care s-a vorbit despre „satele româneşti distruse cu buldozerul”. Oare n-a venit vremea să isprăvim cu poveştile? Am mai spus-o şi-o mai spun: în România, n-a fost distrus nici un sat... cu buldozerul – ceea ce, desigur, nu legitimează proiectul sistematizării rurale ceauşiste, dar asta-i cu totul altceva. Doar că fantezia, pusă cândva în circulaţie de presa străină cu prea puţin acces la informaţia directă, a fost copios preluată şi-n media românească, şi acum toată lumea „ştie” că buldozerul a distrus sate, dar nu s-a putut avansa niciodată o denumire concretă a vreunui cătun astfel agresionat. N-a fost dărâmată nici o aşezare nu numaidecât din dragoste pentru valorizarea patrimoniului cultural, nici din considerente ce ţin de prezervări etnografice, nici din teama de oprobriu, ci pentru simplul motiv că ar fi încălcat flagrant legea sistematizării (nr. 59/1974), cât şi o alta similară din 1985.

Cele două acte normative mai mult decât europene (în intenţie) şi complet utopice în realităţile de atunci prevedeau obligaţia ca, la părăsirea satului abandonat şi la stabilirea în centrul de comună „agro-industrial”, strămutaţii să primească locuinţe noi în perimetrul localităţii-mamă, musai în clădiri etajate – aşa scria la lege, în intenţia ocrotirii terenului agricol (care, azi, zace în bună parte nelucrat…). Numai că nu s-a construit nicăieri şi niciodată vreun bloc cu astfel de destinaţie! În al doilea rând, culmea, legea… nu îngăduia demolări, ci spunea că, „în satele mici şi dispersate este interzis să se mai construiască în viitor clădiri noi”, cătunele urmând să moară „de moarte bună”, în timp, afluirea populaţiei către noile „centre agro-industriale” urmând să se facă… de la sine. Se prevedea, prin lege (!), ca fiecare centru de comună să aibă „una sau mai multe şcoli, o bibliotecă publică, o casă de cultură, cinematograf, dispensar comunal, baie publică, magazine, reţea de apă şi canalizare.” Evident, vorbe goale. Utopii ceauşiste. Dar care o mai fi situaţia astăzi? Ce s-a întâmplat cu cinematografele, căminele culturale, bibliotecile rurale care... mai erau? Oricum, basmul cu balaurul-buldozer ar trebui definitiv retras din cartea horror a „epocii de aur”. Au fost destule agresările reale la adresa persoanei, mediului, tradiţiilor etc., etc., ca să mai inventăm cai verzi pe pereţi!

*

Cei ce n-au trăit realităţile „epocii de aur” n-au cum pricepe în profunzime funcţionarea mecanismelor nelibertăţii generalizate, obligativitatea semnalizării preventive la stânga pentru orice măruntă tentativă de cotitură cutezată spre dreapta, nici echilibristica precară a compromisului, câteodată salutar, adeseori condamnabil. Ar putea să le vină în ajutor mărturiile obiective ale veteranilor din campaniile „culturii socialiste” – şi tocmai aici apar mai ades contrafacerile şi împăunările cocoşeşti. Am senzaţia că unii au şi început să le creadă, convingându-se pre ei înşişi, ca efect al eforturilor instinctului de autoapărare, chemat să afle disculpări şi să solicite indulgenţe în temeiul iluzoriilor vitejii de altădată. Chiar să vezi şi să nu crezi!

Citesc sumedenie de amintiri, jurnale intime, interviuri: n-ar lipsi din vreunul barem sugestia, dacă nu chiar declaraţia explicită că, în răposata orânduire, „intimatul” a avut amare suferinţe personale, dar şi luări de poziţie antisistem. Mai ales literaţii cad adesea în penibil, autozugrăvindu-se ca luptători de la pazuşopt, uitând (sau neştiind) că una dintre cele patru vinovăţii descrise de Jaspers este culpa politică: „fiecare om este coresponsabil pentru modul în care este guvernat”. Alături de culpa criminală, culpa morală şi culpa metafizică, cea politică rezidă în acceptarea de ansamblu, decelabilă şi-n gesturile mărunte, care, prin repetare cotidiană, ajung să intre în rutina justificării „ordinul este ordin”. Cu câteva excepţii de notorietate, n-am fost, din păcate, o ţară de dizidenţi. Fiecare, în forul său interior, va fi trăit o anume tensiune a revoltei, dar câţi sunt cei ce au avut curajul ieşirii în agora? Dacă te iei după ce se publică acum, ai zice că şiroia curajul opiniei, că nu fitile, ci bombe ascundea fiece vers! Ca şi în povestea cu buldozerul acelaşi îndemn: hai să fim serioşi!