Discreţia lui Dumnezeu şi zgomotul omului

Dobândirea virtuţilor în viaţa creştinului stă sub semnul imperativului categoric. Este obligatoriu faptul că trebuie să ne agonisim răbdare, dragoste, pace, bucurie, puterea de a ierta, pentru a ne mântui, pentru a fi aproape de Dumnezeu. Toate acestea sunt greu de primit dacă uităm că Hristos, Dumnezeu şi om, este primul care le posedă la gradul absolut. Astăzi vreau să vă vorbesc despre o virtute lăsată la o parte, deşi fundamentală pentru modul cum ne comportăm. Este vorba de discreţie. Dincolo de puterea de a ridica pe oameni din moarte, de a vindeca de boli incurabile sau de a face minuni ce depăşesc mintea noastră, mergerea pe mare, potolirea furtunii sau trecerea prin uşile încuiate, Hristos Se arată foarte discret în toate acţiunile Sale. Să vedem ce zice Evanghelia: „Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să se roage singur“. În altă parte, „după ce a vindecat pe lepros, Iisus i-a poruncit acestuia să nu spună nimănui nimic, ci mergând, să se arate preotului şi să aducă jertfă, spre curăţire“. Învierea Domnului nu a avut nici un martor direct. Discreţia o învăţăm mai ales de la cei care îmbrăţişează viaţa monahală. Cine a părăsit măcar pentru o zi tumultul oraşului şi a luat drumul unei mănăstiri ca pelerin ştie ce vorbesc. Pacea care te înconjoară acolo nu e atât rezultatul depărtării de lumea dezlănţuită, ci e rodul ascultării de Dumnezeu şi al rugăciunii monahilor. Cine ştie osteneala lor tăcută, cine îşi dă seama de lucrarea care se săvârşeşte în chip nevăzut în sufletul lor?

Într-o zi, după masă, stând în curtea mănăstirii unde se nevoia, un călugăr a auzit un avion care a trecut cu zgomot mare pe deasupra capetelor pelerinilor veniţi acolo. După un moment de tăcere a zis celor care îl ascultau: „Aţi auzit zgomotul pe care l-a făcut acest avion? Este opera oamenilor. Observaţi însă zborul unei păsări, creşterea unei flori: este opera lui Dumnezeu. Aceasta este tăcută, pe când a oamenilor zgomotoasă“.

Într-adevăr, vocea lui Dumnezeu este un „sunet dulce şi uşor“ ce nu poate fi perceput decât în singurătate şi în linişte. În lumea noastră agitată, gălăgioasă, unde atâtea voci discordante se fac auzite, ca să-L poţi asculta pe Dumnezeu e mai greu. Pentru că ai nevoie să găseşti un loc calm. Nostalgia marilor solitudini, un sentiment pe care îl trăiesc mai ales cei din aglomeraţiile urbane, e dorul după liniştea în care Dumnezeu vorbeşte sufletelor noastre.

(Augustin Păunoiu)