Relaţia creştinului cu lumea

Există Dumnezeu şi exist şi eu. Dar, în afară de mine şi de El există şi lumea, pe care tot El mi-a dat-o mie. Mai mult, m-a făcut stăpân al ei şi m-a pus s-o lucrez. Lucrurile par simple, dar nu e aşa pentru toţi. Există creştini pentru care lumea nu mai există. Contează doar ei, persoana lor particulară şi Dumnezeu. Toată munca lor asupra lor înşişi, posturi, privegheri, rugăciuni sunt o afacere privată, cu care nimeni din afară n-are nimic de-a face. Astfel de oameni ar trece (şi trec adesea, de fapt) pe lângă cel căzut între tâlhari (parabola samarineanului milostiv este spusă de Mâtuitorul: Luca 10, 30-36) cu cea mai mare indiferenţă. Treaba asta, cu oblojitul rănilor şi alte îngrijiri paleative, nu e pentru ei. Oricum, acela, dacă „şi-a furat-o”, a meritat-o el pe undeva, căci cine poate fi fără de păcat pe lumea asta? Cu siguranţă i-a provocat el cumva pe agresori. De ce s-ar băga creştinul nostru meritoriu într-o treabă tenebroasă, în care pierde timpul şi cine ştie ce încurcături se mai ivesc, care nu-l priveşte în nici un fel, n-are nici un iz duhovnicesc şi nu-i serveşte la nimic?

Credinţa se menţine cu fapte înalte

Cam acesta ar fi modul de gândire al unui creştin care suspendă lumea. Pentru el, ajutorul dat altcuiva e o abdicare de la menirea sa spirituală, e o coborâre în „noroiul greu al prozii”. Credinţa se menţine cu fapte înalte, cu spiritualitate. Eu pot să mă feresc de ispitele în care cad majoritatea oamenilor de azi: ţin post, nu preacurvesc, aş fi în stare să renunţ fără prea mare greutate la paşaport, telefonul mobil, internet şi orice altceva dacă îmi dau seama că acestea ar putea să-mi pericliteze libertatea. Şi aş mai face orice alte lucruri aş crede eu de cuviinţă că ar fi spre folosul meu duhovnicesc. Şi atunci, de ce m-aş mai preocupa de pericolele pe care aceste lucruri le-ar putea aduce pentru alţii? E treaba lor cum se descurcă, ei să dea socoteală.

Porţi încă lumea în tine

Poţi spune că nu te interesează lumea şi cele ce sunt în ea, că tu îl cauţi doar pe Dumnezeu şi cele ce ţin de partea elevată, a duhului. Conform acestui tip de gândire, să ne preocupam de lume este o deviere de la scopul nostru unic, care ne cheamă către Dumnezeu. Dar atunci, ca să fii consecvent cu propriile tale principii, eşti ca un sihastru retras în pustie, te hrăneşti cu rădăcini şi bei doar o cănuţă de apă pe zi, nu mai ai păreri despre nimeni şi nimic: nici referitor la preşedintele ţării, nici la criza economică, nici la degradarea moravurilor în societate, nici la orice alt lucru, oricât de mărunt ar fi, care se referă la relaţiile dintre oameni.

Cât timp însă mai ai vreo părere despre oricare dintre aceştia şi orice altceva, înseamnă că porţi încă lumea în tine, că îţi pasă de soarta ei, şi că nu poţi, cinstit fiind cu tine însuţi, să spui că eşti dincolo de tot ce e lumesc.

Ajutorul dat aproapelui

Dezinteresul faţă de lume nu este totuna cu dezinteresul faţă de cei ce o locuiesc. Poate să nu mă intereseze mulţimea de preocupări frivole pe care le tot au oamenii, dar faptul că aceştia au preocupări frivole nu poate să mă lase indiferent.

Este nu doar în datoria mea de creştin ci şi în legea iubirii să mă preocup de soarta aproapelui, e firesc să sufăr şi eu pentru neputinţele lui şi sa încerc să fac ceva ca să le alin.

Nu poate să nu-mi pese că se ascultă atâtea manele sau atâta muzica disco lipsită de noimă numai pentru că eu pot să ascult acasă sau la filarmonică Mozart şi Debussy. Nu trebuie să ascult şi eu muzică proastă din solidaritate cu semenii mei, dar trebuie să fac ceva, cât şi cum pot, ca şi ei să asculte ceva mai bun. Acţiunea mea poate lua diverse forme, dar e clar că trebuie orientată către ajutorul dat aproapelui.

Învârtoşarea în patimi

Ispitele ne vin, mai întâi de toate, de la starea noastră păcătoasă, de la învârtoşarea în patimi. De aceea şi izbăvirea va veni prin lupta cu patimile, pentru care suntem suficient de pregătiţi, prin faptul ca ne-am făcut creştini. Iar nu prin schimbarea condiţiilor pe care lumea exterioară ni le oferă. Prea adesea punem totul pe seama mediului neprielnic care ne înconjoară, facem tam-tam şi ne tânguim. Aceste condiţii externe, oricât de rele ar fi, sunt zero în raport cu dorinţa omului de a se mântui. Omul este înzestrat cu voinţă liberă. În plus, avem harul botezului, avem exemplele sfinţilor, avem scrierile Părinţilor. Toate ne susţin în lupta noastră cu întunericul.
Credinţa este ca un mers pe sârmă, iar sub noi este o prăpastie gata să ne înghită la fiecare pas greşit. Putem cădea pe o parte făcând din dezinteresul faţă de lume dezinteres faţă de semeni. Dar putem cădea pe partea cealaltă făcând din interesul faţă de lume ideologie. Ambele ipostaze sunt, din păcate, bogat reprezentate astăzi. De prima variantă a căderii ne-am ocupat până acum. Să vedem ce se întâmplă cu cea de-a doua.

Lumea este primită ca dar şi ca obligaţie

Lumea ne-a fost dată de către Dumnezeu dintru început. Mai întâi, Domnul ne-a pus într-o grădină, în grădina raiului, cu sarcina clară şi precisă de a o lucra. Deci avem de-a face cu lumea şi cu munca asupra ei, mai întâi în calitate de stăpâni ai ei, aşa cum ne-a fost dat să fim, apoi, după cădere, tot stăpâni, dar în acelaşi timp şi robi, muncind din greu, câştigându-ne pâinea cu sudoare. Iar această muncă a noastră este menită să fie închinată lui Dumnezeu în euharistie: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”. Aşadar, chiar căzuţi, menirea noastră rămâne aceeaşi ca la început: să lucrăm asupra lumii pe care să i-o închinăm apoi lui Dumnezeu.
Lumea este primită de către fiecare concomitent ca dar şi ca obligaţie. De aceea devine necesară lucrarea „euharistică” a fiecăruia înăuntrul ei, ca muncă în care contează nu atât rezultatul transformator al acţiunii noastre, cât realizarea sinelui care se construieşte prin intermediul acestei activităţi. Iar fiecare îşi face lucrarea după darurile pe care le-a primit.

Cum să aflăm calea cea bună?

De aceea lumea nu trebuie ignorată, cum fac adepţii spiritualităţii pure, dar nu trebuie nici ideologizată, cum se întâmplă adesea atunci când ne ocupăm de ea. Ar trebui, ca să gândim corect, să avem gândul pe care îl are Dumnezeu asupra lumii, să avem mintea Lui, să facem lucrul pe care Dumnezeu însuşi l-ar face dacă ar fi în locul nostru. Preferăm însă, pentru că e mai facil, să ideologizam înţelegerea noastră, adică să aplicăm câteva concepte, mai bine sau mai rău, prin ele să înţelegem şi apoi să acţionăm.
Şi dezinteresul şi ideologizarea sunt forme false de raportare la lume. Ele ascund realitatea dând impresia că spun ceva despre ea. Dar cum să aflăm calea cea bună? Lucrul nu este deloc simplu, sau este atât de simplu încât noi, cu felul nostru complex de a fi şi de a înţelege problemele, nu mai suntem capabili să-l mai vedem. Buna raportare la lume ţine de virtutea dreptei socotinţe, pe care Dumnezeu e gata sa ne-o acorde, dacă o cerem cu sinceritate şi cu smerenie de la El.

Paul CURCĂ

Sursa: www.crestinortodox.ro