Virtutea iertării

Prin tot ceea ce a făcut, Mântuitorul a vrut să arate oamenilor Calea vieţii veşnice, a Împărăţiei lui Dumnezeu – adevăratul scop al existenţei umane, Calea de la care omul s-a abătut prin păcat. Prin faptele sale minunate, Domnul a arătat oamenilor Iubirea lui Dumnezeu, singura spre care fiecare trebuie să tindem. Acelaşi adevăr l-a arătat şi prin cuvântările Sale care îi uimeau pe toţi. De multe ori se folosea de pilde, istorioare cu tâlc desprinse din viaţa cotidiană, prin care ilustra adevăruri dumnezeieşti atât de necesare pentru îndreptarea oamenilor, pentru mântuirea lor.

Iertarea ca expresie concretă a iubirii de semeni

Iertarea ca expresie concretă a iubirii de semeni. Mântuitorul a subliniat în nenumărate rânduri că cea mai importantă poruncă divină este Porunca Iubirii: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, din toată puterea ta şi din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Luca 10,27). În această poruncă se regăsesc principalele coordonate ale existenţei noastre: Dumnezeu, aproapele şi noi înşine.

Iubirea este o realitate complexă, căci ea se poate regăsi în multe chipuri în relaţiile interumane. În pilda celor doi datornici, Mântuitorul a subliniat dimensiunea iertării. Învăţând să fim îngăduitori cu semenii noştri, să putem să trecem cu vederea greşelile lor,  să iertăm greşiţilor noştri. Iată cum relatează această pildă, Sf. Evanghelist Matei:

„De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 23-35).

Din atitudinea neomenoasă a datornicului nemilostiv din parabolă, vedem cât rău i-a pricinuit neiubirea. Vedem şi-n lumea întreagă câte tulburări, câte războaie şi câtă suferinţă pricinuieşte lipsa iubirii şi a iertării. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au răstignit spunând: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Luînd aminte la toate acestea, aducându-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care pururea greşim înaintea Lui, se cuvine să ne străduim din tot sufletul nostru să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greşesc. Să învăţăm să iubim cu adevărat, după modelul desăvârşit al Iubirii divine.

(sursa: www.oradereligie.wordpress.com)