Disciplina strictă sau permisivă ?

Majoritatea părinţilor găsesc un echilibru între stricteţe şi permisivitate.

Unui părinte nu trebuie să-i fie frică să fie ferm atunci când e nevoie.

De fapt nu stricteţea sau permisivitatea sunt adevărata problemă, ci sentimentul aflat în spatele reacţiei; acesta este indus copilului.

Stricteţea moderată (obligarea în direcţia bunelor maniere, ascultare şi ordine) nu este dăunătoare atâta timp cât părinţii nu-şi uită bunătatea, dar poate afecta negativ dacă aceştia sunt permanent duri, nemulţumiţi, dezaprobatori, dacă însoţesc observaţiile cu reproşuri şi cu ironie. Acest gen de severitate creează copii slabi, fără personalitate, răi cu cei din jur (copie comportarea părintelui aşa cum o percep). Este o vorbă foarte înţeleaptă care spune: “Copiii fac ce văd, nu ce le spui să facă”.

Înclinarea firească a unor părinţi spre permisivitate poate avea efecte pozitive dacă intercalează fără frică momentele în care e necesar să fie fermi. Poate însă să aibă şi efecte negative dacă încurajează copilul să facă ce vrea el. Ezitarea va crea nemulţumiri în sufletul părintelui, dar va influenta negativ şi copilul.

E interesant că nici părintele, nici copilul nu vor fi mai fericiţi în lipsa echilibrului dintre permisiune şi interdicţie.

Există părinţi care “fug” de responsabilitatea disciplinării copilului, lăsând pedepsele în grija celuilalt părinte. Fie tatăl îşi găseşte brusc de lucru, fie mama ameninţă copilul cu venirea tatălui.

Unii părinţi motivează această decizie cu dorinţa de a fi prietenul copilului şi frica de a nu fi respinşi, însă imaginea de “zână bună” şi “zână rea” lasă amprente negative în subconştientul copilului. El trebuie să înţeleagă că există un cod de reguli căruia trebuie să i se supună şi că în familia lui ambii părinţi veghează la respectarea acestuia. E bine de ştiut şi faptul că uneori părintele care nu se implică este perceput de copil ca ascunzând o supărare mult mai mare şi mai periculoasă decât în realitate.

Sunt situaţii în care, la un moment dat, părinţii cedează nervos, pun copilul la punct cu fermitate, apoi au remuşcări şi povestea o ia de la început (poate cu mai mult curaj pentru copil, deoarece cunoaşte finalitatea).

Fermitatea este una din laturile dragostei părinteşti. Ea ţine copilul pe drumul bun, îl face să fie iubit şi el răspunde cu iubire, simţindu-se ferit de necazuri.

Cei ce se implică în educarea copilului câştigă respect în ochii acestuia, chiar dacă el va fi recunoscut uneori doar peste ani.

Bianca ZUS

www.problemele-copilului-meu.ro