Gabriel MANȚĂ

Mulţi spunem convinşi, sau doar ne ia gura pe dinainte, că fotbalul adevărat se joacă în Liga Campionilor sau în campionatele alea câteva, se ştiu care. Dar poate că fotbalul adevărat este doar cel jucat de copii în curtea şcolii. Sau cel cu valoare simbolică de neînchipuit. Ştiţi expresia aceea celebră a lui Bill Shankly, legendarul antrenor al lui Liverpool, fotbalul nu este doar o problemă de viaţă şi de moarte, e mai mult decât atât. Probabil a fost izvorâtă dintr-o combinaţie de orgoliu şi umor englezesc. Însă dincolo de viaţă şi de moarte poate fi conştiinţa. Iar dincolo de conştiinţa fiecăruia mai există şi conştiinţa naţională. Îmi aminteam evenimentul, însă abia de curând am văzut un documentar despre un meci între două echipe naţionale care oficial nu există. Nici măcar ţările respective nu există! Acum 10 ani, un tibetan pribeag înfiinţa o asociaţie tibetană de fotbal. Se întâmpla în India şi apoi a strâns în juru-i alţi tineri din Tibet, pribegi şi ei. Dar ce poate face o mână de oameni împotriva unui colos precum China, care a reuşit să impună, câţiva ani mai târziu, tăcerea asupra protestelor cu ocazia Olimpiadei de la Beijing?! Sau care, mai de curând, a ajuns să atenţioneze Statele Unite să-şi facă ordine în politica financiară?! Încercarea de a organiza primul meci amical din istoria Tibetului s-a lovit de opoziţia totală a FIFA, sub intensă presiune chineză. Norocul tibetanilor a venit de la un avocat sufletist din Danemarca. Rând pe rând, s-au arătat dificultăţi care mai mult au făcut dorinţa să crească şi să se împlinească. Sub ameninţarea cu sancţiuni, dacă nu s-a putut cu Danemarca, s-a găsit soluţia Groenlanda, dacă nu s-a putut apela la arbitri internaţionali, au venit unii retraşi din activitate. Iar pe banca eschimoşilor urma să stea nimeni altul decât Sepp Piontek, antrenorul campion european din ’92, pe care braţul FIFA nu-l mai putea ajunge. Fericit că, în India, are ca sediu o cămăruţă dotată cu post telefonic, fondatorul asociaţiei tibetane îi cerea întruna veşti danezului “la acest minuat număr de telefon”! După alte greutăţi cu actele, a urmat călătoria şi apoi meciul. Când şi-au cântat imnul, în faţa unui public de o căldură aparte, băieţii aceia zâmbeau cu ochii, iradiau o fericire simplă. La sfârşit, unul dintre ei spunea, fără ironia lui Bill Shankley, că “n-a fost doar un meci de fotbal, a fost mai mult decât atât. Poate Dumnezeu ne priveşte”.