Să nu vorbim între noi în biserică, ci doar cu Dumnezeu!

Observăm de foarte multe ori, preoţi şi credincioşi, că în comportamentul fraţilor noştri, care stau împreună cu noi la rugăciune în lăcaşul Bisericii, şi-­au făcut loc unele obişnuinţe nesănătoase, care nu le folosesc nici lor, nici celor ce stau în jurul lor în Sfânta Biserică.

Cea mai vizibilă şi deranjantă este vorbăria de care unii credincioşi dau dovadă atunci când intră în sfântul lăcaş, distrăgându-le astfel atenţia celor care stau la rugăciune.

Aceasta vădeşte nefundamentarea deplină în tainele credinţei, o mare superficialitate şi în cele din urmă lipsa de respect şi de iubire creştină faţă de fratele lor care caută să-şi liniştească mintea şi inima în rugăciune. Ei se fac, cel mai adesea, prilej de împrăştiere, distrăgându-le atenţia cu tot felul de lucruri şi observaţii neimportante, ceea ce nu-şi are rostul în timpul rugăciunii, neaducând nici un folos duhovnicesc, nici celui pe care-l deranjează, nici celui pe care-l provoacă într-un fel sau altul, printr-o discuţie banală.

Rugăciunea nu este altceva decât convorbirea noastră tainică cu Dumnezeu

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre necuviinţa cu care creştinii stau de cele mai multe ori în Biserică, la rugăciune, următoarele: "În ceasul în care îţi vorbeşte Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuţie în şoaptă, despre lucruri nefolositoare…; aceasta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greşeală mică… Să presupunem că discuţi cu o persoană oficială sau cu un prieten bun de-al tău. Şi în timp ce acesta îţi vorbeşte, tu întorci capul cu nepăsare şi începi să discuţi cu altcineva. Cel cu care vorbeşti nu va fi jignit de această necuviinţă a ta?… Dumnezeu însă este jignit în fiecare zi… nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de noi toţi şi ne îngăduie cu îndelungă răbdare".

Nu îşi au rostul, din această perspectivă, nici un fel de observaţii sau vorbe, chiar dintre cele aparent pozitive, cum ar fi schimbarea unei impresii privitoare la frumuseţea slujbei, a cântării sau a predicii care se rosteşte. Aceasta pentru că şederea în biserică este în modul cel mai real şedere în prezenţa lui Dumnezeu, iar rugăciunea nu este altceva decât convorbirea noastră tainică cu Dumnezeu, pe care L-am întâlnit în slujbă. Or, în prezenţa lui Dumnezeu şi în dialogul tainic cu Acesta prin rugăciune, nu mai este loc pentru nici un cuvânt sau gând lumesc, căci trebuie ca în biserică "toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm", aşa cum ne îndeamnă şi textul Heruvicului din cadrul Sfintei Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie în acest sens: "Gândeşte-te, omule, în faţa cui stai în ceasul slujbei şi împreună cu cine - cu heruvimii, serafimii, cu toate puterile cereşti. Dă-ţi seama cu cine psalmodiezi şi te rogi. Ca să-ţi revii e de-ajuns să-ţi aduci aminte că, în vreme ce ai trup material, te-ai învrednicit să-I aduci cântări Domnului împreună cu îngerii cei nemateriali".

Lipsă de respect faţă de Dumnezeu

A vorbi cu cel de lângă noi în timpul rugăciunii din biserică vădeşte astfel nu numai lipsă de respect pentru acesta, ci în primul rând lipsă de respect faţă de Dumnezeu, în prezenţa căruia stăm în Biserică şi a cărui "ureche" este plecată spre a asculta rugăciunea şi mulţumirea noastră, în timp ce mintea noastră este încărcată de griji lumeşti.

Păstrarea liniştii în biserică nu vizează numai timpul în care în lăcaşul Bisericii se săvârşesc Sfintele Slujbe, ci şi orice alt moment din timpul zilei, chiar şi momentele în care nu se săvârşesc sfintele slujbe, pentru că şi în aceste momente de tăcere, unii credincioşi doresc să intre în Biserică, să se închine, să se roage, să se liniştească, şi de aceea dragostea noastră faţă de ei trebuie să ne îndemne la tăcere şi respect.

În concluzie, locaşul Bisericii rămâne loc tainic de regăsire a noastră în tăcere şi în rugăciune, loc tainic al întâlnirii noastre reale cu Dumnezeu.

(pr. lect. dr. Lucian FARCAŞIU, sursa: www.ziarullumina.ro)