Mircea Radu IACOBAN

Campionatul mondial de fotbal întinde o preţioasă mână de ajutor Guvernului Boc: agresivele (şi redundantele) talk-show-uri de noapte nu mai au rating, fiind acoperite de... vuvuzele. De altfel, aş crede că telespectatorul român a-nceput să se sature de eternele confruntări în care aceiaşi combatanţi rămân ţepeni fie pe poziţia „nu se poate altfel!”, fie pe „ba se poate!”, vehiculând la infinit răscunoscutele seturi de argumente.

Cetăţeanul care încă n-a primit leafa ori pensia ciuntită şi-i reprezentat de sindicate fâsâite pare, deocamdată, mai interesat de golul lui Tsabalabala decât de vidul ce se insinuează în propria-i pungă. La iarnă, când n-o să mai aibă nici subvenţia pentru încălzire, o să sufle-n vuvuzelă, sub sancţiunea din fabulă – acum, joacă dacă poţi! Am fost cândva, în Mongolia, la o vânătoare de marmote: în preajma gurii vizuinii se aşează un obiect strălucitor, fie el şi-o cutie de conserve goală. Biata marmotă iese şi rămâne cu privirea pironită de noutatea cu sclipici, într-o stare de prostraţie ce permite s-o iei de după ceafă şi s-o bagi în tolbă.

 Aşa-i, acum, şi la noi: trage la poartă Odemwingie ori Letsholonyane şi gata cu tonusul revendicativ al naţiei – „dom’le, asta vedem numai odată la patru ani, aşa că mă-nţelegi...” În iulie, vom rămâne şi fără Messi &comp. şi fără parale în buzunare, dar vine fiesta concediilor, apoi se deschid şcolile, începe fotbalul autohton, Cotroceniul va născoci o nouă şotie DNA... gata, adjudecat, operaţia a reuşit, pacientul, mort. Am asistat, în ultimele săptămâni, la cea mai dezmăţată demonstraţie de politicianism vulgar, năclăit în balcanisme ordinare, de jalnică speţă. S-a dus pe apa sâmbetei şi puţina nădejde ce-o aveau românii în independenţa şi obiectivitatea Curţii Constituţionale – cine-i mai apără?

Remanierea guvernamentală va fi o gogoriţă, fiindcă, evident, „pleacă ai noştri, vin ai noştri”: ursul nărăvit la miere rămâne ţintuit la ţuţuroiul bugetului, în pofida tuturor evidenţelor şi culpabilităţilor. În ţara reprezentată de Becali la Parlamentul European (!), diriguită dictatorial de un preşedinte care, în loc să coaguleze energiile naţiei, este calat pe eternă dezbinare şi unde totul este de vânzare, inclusiv conştiinţele, ne merităm soarta. N-are nici un rost, la spartul târgului, să mai adaug alte argumente, fiindcă nu argumentele lipsesc, ci buna credinţă şi cinstea elementară. Încerc, totuşi, să atrag atenţia asupra unor realităţi premeditat ascunse  sub preş.

 Prima: cifra pensionarilor este artificial umflată, fiindcă aşa numitele „pensii” ale agricultorilor (lipseşte complet criteriul contributivităţii) nu-s altceva decât ajutoare sociale şi, atunci, raportul salariat/pensionar, de care se face atâta caz, este cu totul altul.

Apoi: resurse pentru peticirea bugetului mai sunt destule şi introducerea lor în ecuaţie nu ne-ar fi obligat să fim singura ţară europeană care taie din puţinul pensionarilor. Ţânţăreanu nu şi-a plătit datorii de miliarde către stat. Videanu are o „restanţă” de 7.260.000 lei noi, Berceanu, de 987.000, Udrea, de 415.000, Ţiriac, de 4.800.000, Paszkani de 25.540.000 lei noi. Până şi antipaticul moralist TV Moraru a uitat că „decarteze” câteva sute de mii de lei noi. Prin neplata TVA-ului, astfel de căpuşe au supt din bugetul României 3,7 miliarde de euro – arhisuficient pentru ne-amputarea pensiilor. De ce nu-i execută nimeni? Dacă aceste cifre vehiculate în presă sunt reale (şi nu văd nicăieri dezminţiri), atunci chiar că suntem caraghioşi şi iresponsabili!

 Cum credeţi că se vor opera reducerile de personal? Regula pretutindeni aplicată în lume este „pleacă primii cei care au venit ultimii”. Ultimii au fost înscăunaţi în posturi gras plătite tocmai pionii clientelei politice. Vor pleca primii? Aş! Drept pentru care îmi permit să consider respingerea moţiunii de cenzură nu o victorie a guvernului Boc, ci numai o dramatică amânare a scadenţei, cu consecinţe din ce în ce mai amare – desigur, nu pentru cei care şi-au făcut de mult suma, ci pentru pârliţii care împuşcă francul. Suntem cu toţii vinovaţi şi devenim din ce în ce mai vinovaţi. Cu jale în suflet, mă tem că trebuie dată târzie crezare spuselor lui Brucan. Ştiţi dvs. ce-a zis. L-am urât atunci, dar...