„Nu vreau să intru în sufletul omului” este o expresie în care sufletul nu este înţeles ca un corp, ci mai degrabă ca o undă. Sau mai bine spus, ca un câmp. Sufletul ar fi acea arie, acel loc geometric cu care poţi interfera prin apropiere, pe care îl poţi bruia din reavoinţă sau din neatenţie.
Dincolo de acestea, “sufletul omului” nu îmi pare ca un dat din naştere, ca o opţiune default pre-instalată, ci mai degrabă ca un mit frumos – în cel mai rău caz sau ca o permanentă creaţie – în cel mai bun caz.
În ultimul caz – cel mai bun, existenţa propriului suflet este o continuă provocare cotidiană.
Sufletul este ceea ce construim după ce realizăm că nimic nu are un sens gata preparat. Sufletul ar fi ceea ce apare după ce am demolat toate prejudecăţile fabricate şi toate reziduurile pe care societatea şi le depozitează în faţa privirii noastre.
O altă observaţie ar fi aceea că sufletul apare când sunt implicaţi mai mulţi oameni. Începem să existăm ca persoane atunci când suntem priviţi de alte persoane. Este nevoie de un Noi pentru legitimarea prezenţei unui Eu.
Sufletul este rezultatul unui act de dăruire.
Atunci când omul se priveşte pe sine dincolo de nevoile imediate, atunci apare sufletul.
Atunci când dorim ceva mai presus de noi înşine, atunci apare sufletul.
Sufletul ar fi rezultatul unei împărţiri care înmulţeşte. Dragostea este o distribuire de emoţii, care împărtăşite, nu se împuţinează, ci cresc în intensitate.
Sufletul meu este povestea ta, la fel cum sufletul tău îmi spune povestea mea.
Sufletul este povestea regăsirii a două mâini.
Sufletul apare într-o poveste de dragoste şi dispare într-un scenariu de ură.
Omul apare, se dobândeşte pe sine doar într-un scenariu de dăruire.

(Adrian CIUBOTARU)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sufletul nostru se opreşte la marginea ultimului om.

Comentarii