Preoţia lui Hristos în Biserică

Biserica se menţine şi înaintează în planul vieţii care se hrăneşte din sfinţenia, din îndumnezeirea şi din Învierea lui Hristos. Dar aceasta, nu numai întrucât Îl are în ea pe El ca ipostas divin întrupat şi deci ca trup ipostaziat în Dumnezeu, jertfit şi înviat o dată pentru toţi, iradiind din El puterea de jertfă şi puterea de înaintare spre înviere; ci şi întrucât Hristos Însuşi continuă să fie în ea Arhiereul care Se oferă pe Sine ca jertfă în continuare.

Învăţătorul care îşi propagă învăţătura despre Sine şi despre mântuirea în Sine şi Conducătorul nostru spre mântuire. Hristos după ce a exercitat întreita Sa slujire, înainte de a fi dat fiinţa Bisericii, exercită această slujire şi în Biserica Sa. El nu e capul Bisericii numai întrucât e ipostasul divin, devenit ipostas al umanităţii şi întrucât Se menţine în oameni cu trupul Lui jertfit, înviat şi înălţat, ci şi întrucât continuă să exercite şi să susţină în ea cele trei slujiri mântuitoare ale Lui în Biserică. De calitatea Lui de cap ţine şi faptul că ne conduce, ne luminează şi Se oferă în continuare ca jertfă pentru ca să ne conducă prin toate acestea, prin cunoştinţă şi prin viaţă de jertfă, spre înviere şi spre viaţa de veci în El.

Relaţia cu Sine

Hristos, ca ipostas divin purtător al umanităţii noastre jertfite şi înviate, nu rămâne pasiv în Biserică, ci în lucrarea Sa de Învăţător, de Arhiereu şi Împărat. În această întreită slujire, El nu are Biserică drept obiect, ci i se adresează ca unei partenere libere, chemate la libertate şi la relaţia iubitoare cu Sine. Căci Biserica este alcătuită din persoane înzestrate cu libertate şi chemate la libertate şi la iubire netrecătoare. În calitatea de parteneră, Biserica pe de o parte primeşte învăţătura, jertfa şi conducerea Lui, pe de alta, răspunde la ele în mod liber şi pozitiv ca la o chemare, învăţând, jertfindu-se şi conducând ea însăşi, sau participând la slujirile Lui de Învăţător, Arhiereu şi Împărat. Prin continuarea întreitei Sale slujiri în Biserică, Hristos întreţine cu Biserică şi cu fiecare mădular al ei un dialog progresiv în care nici El, nici Biserică, nici mădularele ei nu sunt într-o stare pasivă. Acesta e sensul preoţiei împărăţeşti a credincioşilor chemaţi să vestească bunătăţile lui Hristos şi să se ferească de poftele trupeşti (I Pt. 1, 8-11; I In. 2, 20).