Cătălin MIHULEAC

Într-un pamflet datând din august 2000, scriitorul Mircea Mihăieş îşi bătea joc, la cel mai finuţ mod cu putinţă, de răposatul Emil Constantinescu, enumerându-i câteva gafe antologice, între care „simpatica iniţiativă de a-l felicita de Crăciun pe preşedintele Turciei, a cărui religie nu e neapărat legată de suferinţele Mântuitorului nostru.” O gafă naţională, sănătoasă şi longevivă, de care numai un şef de stat pe nume Constantinescu poate fi în stare. Dacă ar mai fi fost prezident, Miluţă i-ar fi urat de Paşti lui Osama ca „taina sfântă a Învierii să-i aducă pace şi linişte sufletească!”.

Pe mine, ca om simplu, fiecare zi mă întâmpină cu o normă de gafe musai de îndeplinit, ceea ce mă asemuie unui proletar conştiincios, care-n fiecare zi are de făurit un număr consistent de piese la strung. Singura deosebire notabilă e că, în timp ce de sărbători numărul de piese ale strungarului scade, gafele mele cresc simţitor în număr şi consistenţă.

Spre exemplificare, dar şi ca un soi de autocritică responsabilă, vă aduc la cunoştinţă ultimul meu set complet de gafe, comise la ultima împerechere a Paştelui cu 1 Mai muncitoresc:

1. Aidoma lui Emil, vizibil distrat în privinţa apartenenţei religioase a celor din  jur, de Paşti am salutat prin „Christos a înviat!” o familie de evrei vegetarieni, pe care am invitat-o in corpore la un prânz copios, cu diverse păstrămioare şi muşchiuleţuri, ouă roşii, cozonaci şi pască. N-are rost să adaug că toate bunătăţile mele se laudă, în momentul actual, cu un mucegai de două degete;

2. De 1 Mai, i-am cântat două strofe din „Internaţionala” unui şomer de vocaţie, unui Cioran fără operă, care-a jurat pe Biblie să nu muncească în viaţa lui;

3. Cuprins de zel, unui procuror înalt în schemă i-am trimis o ilustrată cu textul: „Fie ca lumina blândă a Învierii să vă arate calea clară a luptei pentru eradicare corupţiei din ţară!”. Seara, o voce care s-a recomandat „Înviatul” mi-a recomandat să-mi păstrez recomandările pentru magistraţii stagiari, purtători de caş la gură;

4. I-am urat un sincer „Mulţi ani fericiţi!” unui artist plastic foarte la modă, despre care am aflat ulterior că intenţionează să-şi curme zilele până la finele primului semestru al anului;

5. Văzând eu cum primăvara tot pune pe ea fibră vegetală, i-am trimis o felicitare pişicheră administratorului meu de bloc, un becher foarte arătos, unde-i uram să fie toată viaţa şi toată posteritatea adorat de femei frumoase, pe măsura perfecţiunii sale fizice. În aceeaşi zi, asistentul lui a luat legătura cu mine, informându-mă că urările mele sunt deplasate, întrucât administratorul este homosexual, şi se mai şi mândreşte cu asta; homosexualii fiind şi ei de două feluri, unii care se mândresc cu asta, alţii care nu. Prin urmare, sfatul său sincer e să mă îndrept spre altă asociaţie de locatari, mai apropiată de simţul meu comic.

Se vede aşadar că nu-i nevoie să te cheme Constantinescu sau Cioroianu, ca s-o nimereşti sistematic în bară. Singura diferenţă e că unii comit gafe naţionale, iar alţii doar gafe personale.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cum se dă cu oiştea în gard.

Comentarii