Prin rugăciune avem pe Dumnezeu cu noi, totdeauna, învrednicindu-ne de harul său. Rugăciunea este o necesitate de viaţă a sufletului nostru, fără de care el se sufocă, ca trupul fără oxigen.

Istoria vieţii şi mântuirii creştine este o lungă cale a rugăciunii noastre, deschisă către Dumenzeu. De la Adam până la Sfântul Ioan Botezătorul, toţi drepţii şi proorocii Vechiului Testament s-au rugat.

Însuşi Mântuitorul, care a restabilit legătura dintre Dumnezeu şi om, s-a rugat şi ne-a învăţat pe noi să ne rugăm, dându-ne atotcuprinzătoarea Rugăciune domnească sau Tatăl nostru, în care uneşte toate cererile în ruga "Facă-se voia Ta", adică se ne potrivim, în rugăciune, voia noastră după voia lui Dumnezeu, care cunoaşte inima şi trebuinţele noastre. Sfinţii Apostoli au vieţuit într-o continuă rugăciune şi lucrare de propovăduire a Sfintei Evanghelii.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca "rugăciunea să fie stăruitoare (Rom. 12, 12), şi să facem, în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni" (Efes 6, 18), şi în orice loc, fără mânie şi îndoieli (I Tim. 2, 8).

Sfinţii Părinţi s-au rugat şi au lăsat pagini nemuritoare despre rugăciune, care este pacea şi bucuria de a trăi şi mijlocul cel mai indicat de întărire sufletească şi duhovnicească.

Ce luptă este mai încordată şi biruinţă mai mare decât lupta cu noi înşine şi cu puterile întunecate care ne asaltează şi biruinţa asupra noastră şi asupra celui rău. Atunci ne vom învinge şi vom fi stăpâni pe noi, când ne vom lăsa conduşi de puterea duhului, a rugăciunii şi a postului.

Prin aceste două virtuţi, creştinul se înduhovniceşte pe măsura puterii şi voinţei lui, care acţionează luminat în câmpul harului divin cu care colaborează în vederea mântuirii.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre rugăciune.

Comentarii