Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Comentatorii sportivi de la Naţional TV solicită insistent (chiar enervant de insistent!) observaţii şi sugestii cu privire la calitatea transmisiilor de fotbal. Fiind vorba, bineînţeles, despre calitatea relatărilor în direct, nu şi de aceea a imaginilor, care n-au făcut niciodată obiectul unei analize publice – deşi regia la butoanele carului de reportaj are particularităţi şi subtilităţi impuse tocmai de exigenţele radio-tele-gazetăriei sportive.
Dacă vor observaţii, poftim, deşi mă îndoiesc că vor determina marea cotitură în tele-comentariul românesc. Care, la urma urmei, nici nu-i în mare suferinţă; oricum, se situează aproape constant deasupra liniei de plutire. Cum prima transmisie de fotbal am făcut-o în 1964, deci, în urmă cu 44 de ani, pot pretinde că, urmărind foarte speciala specie gazetărească şi din interiorul ei, şi din exterior vreme de peste patru decenii, i-am priceput evoluţia, devenirile, ezitările, re-devenirile, până s-a cristalizat formula general acceptată. Relatarea radio s-a regândit şi reconfigurat (pornind şi de la alte criterii de gospodărire a spaţiilor) în vreme ce comentariul TV a rămas cam acelaşi după vârful înregistrat în perioada Ţopescu.
În copilăria şi tinereţea transmisiilor sportive directe, guvernau cu totul alte rigori. Fiind singura zonă a gazetăriei în care n-avea cum să acţioneze cenzura, şefii de la RTV militau pentru impunerea strictă a unei unice conduite reportericeşti: relatează faza şi atât. Adică, Vasile pasează lui Gheorghe, şut, bară, aut de poartă... Post-cenzura internă era totdeauna gata să sancţioneze „devierile”: n-aveai voie să spui c-au înflorit copacii din jurul stadionului, nici că se adună nori negri pe cer, nici că – Doamne fereşte! – după meci vei bea o bere. Erai în emisie 90 de minute, nu ca acum, 3-4, şi trebuia să construieşti un comentariu atractiv purtând ochelari de cal, spre a vedea doar mărunta postată în care Vasile pasa lui Gheorghe. (Dincolo de Tisa, Szepesi cutezase de mult, în spectaculoasele lui intervenţii la microfon, parabola politică, excursul în istorie, trimiteri la realităţi extra-sportive etc). Cristian Ţopescu a fost cel care a ridicat informaţia specifică la rang de componentă necesară a oricărei transmisii, iar subsemnatul, cu îngăduinţa celor ce-şi mai amintesc acele vremi, îmi arog meritul de a fi pledat pentru obţinerea dreptului la metaforă şi ridicarea privirii reporterului din iarba gazonului. Cu bâlbe, cu poticniri, s-a păşit, totuşi, către o anume emancipare a transmisiei sportive, ajungându-se, cum scria foaia „Sportul popular”, s-avem... transmisii mai bune dect meciurile. Totuşi, existând o singură instituţie tutelară, Radio Televiziunea Română, funcţiona şi politica uniformizatoare de monopol. Credeam că, odată cu apariţia televiziunilor independente, se vor ivi şi maniere de relatare net personalizate, dacă nu chiar „şcoli” cu trăsături distincte. Aş! Tocmai postul public de radio şi-a permis o încercare de... sud-americanizare (deplin ratată) prin prestaţia acelui crainic etern agitat, care-şi precipită vorbele şi lasă frazele neterminate, dar are suflu să ducă până la capăt urletele la goluri - doar-doar s-o implementa pe Dâmboviţa atmosfera de pe Maracana...
În rest, o apă şi-un pământ: toţi sunt la fel, deplin interşanjabili. Se uită (dacă s-a ştiut vreodată!) un lucru esenţial: una-i transmisia radio, altu-i comentariul Tv. Crainicul radio trebuie să ma facă să văd cu ochii minţii, comentatorul Tv să mă determine a înţelege mai mult decât văd. În fapt, toţi comentatorii noştri de televiziune sunt redundanţi şi, barem pe sfert, inutili: ce rost are să-mi spună, cu fraze supra-etajate, că mingea a ieşit în aut, când asta vede şi pricepe tot românul? La Tv ar trebui să primeze comentariile de natură tactică şi tehnică, precizările regulamentare, informaţiile rămase dincolo de ecran, relaţionarea cu alte campionate şi competiţii, schiţele caracterologice, descifrarea fazelor ne-limpezi (avem reluări!). Câte n-ar mai fi de spus (şi scris!); voi reveni.
