In memoriam, prof. Gheorghe Popescu

An de an, toamna-și cerne clipele de plumb, iar ploile plâng peste veștedul frunzelor până când fluturi de zăpadă dansează, prinzându-se în jocul zglobiu al ninsorii.

Și anul acesta totul era alb patriarhal, chiar și în locul „unde nu s-a întâmplat nimic”, la Fălticeni, atunci când a nins cu tăcere peste albul amintirilor, când fiecare fulg țesea nemurirea din noi....

Într-o astfel de zi, 17 decembrie, când totul se îmbrăca în strai de sărbătoare, când pretutindeni era lumină și răsunau zvonuri de colinde și clopoței, dragul nostru soț, tată, bunic și dascăl bun al limbii române, POPESCU GHEORGHE, a purces la drum, lăsându-și sufletul să zboare slobod spre nemărginire.

Din această zi tristă pentru noi nu-și va mai aștepta nepoții, rudele, prietenii la poarta casei modeste, nu va mai deschide ușa cu atâta drag colindătorilor, nu va mai împărți, cu prisosință și mult har în ale povestirii, taina cărților sau a întâmplărilor izvorâte dintr-o bogată experiență de viață. Cu sfatul lui înțelept și uneori prea sincer, cu zâmbetul jovial, cu alura ce domina locul ce-l sfințea cu munca sa, cu vorba tăioasă când viața o impunea, sau blândețea ce-o avea când privea florile, pomii și ogorul încărcat de rod sau mai ales oamenii, ne-a învățat că nimic nu-i mai important în viață pentru creșterea spirituală a familiei, a neamului nostru, decât facerea necontenită a binelui, perpetuu îmbogățit cu nimbul gândului curat.

Poate de aceea în zilele și nopțile ce-au urmat după plecarea lui ”pe drumul fără întoarcere” ne-au chinuit multe întrebări fără răspuns, am adresat un gând de mulțumire celor ce-au fost alături de noi, care au adus flori și lumină și mai ales au rostit cuvinte din care am învățat că viața omului se înscrie unui destin care este țesut împreuna cu altul și la un moment dat „unul pleacă spre altă lume, lăsând în urmă ceva nețesut până la capăt” și un regret profund... Da, regrete profunde ne vor încerca astăzi, după 40 de zile, când ne vom uni glasurile și gândurile în rugăciune, pentru a fi mai aproape de Omul de omenie cerând  iertare Tatălui Ceresc, aprinzând lumânări ce vor plânge cu lacrimi de ceară întru întoarcere spre cumpăna inimii, spre veșnica aducere-aminte.

Familia