joi, 26 iul 2018 - Anul XXIII, nr. 166 (6876)
ANUNŢURI ONLINE:
Acum: 0°C.
La noapte: °C. Meteo
Anunţuri OnlineMonitorulTVAlbum Foto
HoroscopRedacţiaPublicitate
Curs valutar euroEUR:Tendinta4,9481 lei
Curs valutar dolar americanUSD:Tendinta4,2724 lei
Newsletter Monitorul de Suceava RSS Monitorul de Suceava Monitorul de Suceava pe YouTube Monitorul de Suceava pe Twitter Monitorul de Suceava pe Facebook
Shopping City Suceava
Printeaza articolulPrintează articolul |  Trimite prin e-mailTrimite e-mail |   1 imagine |   ø fişiere video

Fluxul memoriei

Amintiri din Comunism

de
(citeşte alte articole de la acelaşi autor)

În cartea editată de foştii puşcăriaşi anticomunişti sunt menţionaţi şi trei deţinuţi politici din Costâna, de care n-am auzit când eram copil. Pe unul l-am văzut odată în copilărie, Nicolai Seliuc, elev la Liceul Comercial din Suceava. În timpul procesului din 1952 mi se pare, o soră a lui a venit la mama plângând şi i-a povestit cum a fost la proces. De frică, au trebuit să-l uite şi mama, şi surorile lui. După 1964, nu i s-a permis să facă studii universitare, deşi alţii au făcut, şi aici ar putea fi o explicaţie. A lucrat ca revizor contabil până la moarte, la fostul sfat popular judeţean, mai mult pe teren, împreună cu un alt coleg, Grigoraş, care a fost exclus din facultate pentru că tatăl lui era chiabur. A început să umble din nou desculţ pe la 19-20 de ani cu tatăl său, să muncească de zor cele aproape 30 de hectare cât aveau, până în 1959. Apoi şi-a continuat studiile şi a fost şi el revizor contabil al sfatului popular judeţean până la pensie. Tot timpul a locuit şi locuieşte în Costâna.

Este menţionată în carte o femeie, născută în 1933, care a făcut patru ani de închisoare pentru propagandă contra comunismului. N-am cunoscut-o, n-am auzit de ea la Costâna. Probabil era elevă sau studentă când a fost arestată. Numele ei este Cihan Olga, pe care nu mi-l amintesc din Costâna, unde ştiam toate numele de familie şi poreclele sau supranumele. De Teodor Huţan, născut în 1888 în Costâna, fost profesor universitar la Cernăuţi, am auzit mai târziu. El a fost ţinut administrativ în custodia onorabilă a securităţii la Poarta Albă 60 de luni, după care a murit în 1952. Mai apare şi numele studentului Arcadie Moştoflei, născut în 1926, economist, condamnat la Braşov la doi ani cu suspendare, dar care a executat totuşi peste un an. Un alt student, Ilie Sava, născut în 1922, a fost condamnat tot la Braşov la doi ani de închisoare şi a murit de tuberculoză la Târgu-Ocna. De amândoi nu am auzit până acum. Dacă o întrebam pe mama, când trăia, mi-ar fi spus totul, fiindcă şi ea cunoştea bine fiecare locuitor al satului. Nu se aminteşte de învăţătorul meu Constantin Sofian, arestat într-o noapte de maşina neagră şi ţinut într-un fel de arest aproape un an. A fost eliberat, cred, din motive medicale. Nu a mai predat la şcoală, fiind pensionat. Dar cel mai misterios caz a fost cel al unui bărbat îmbrăcat în costum negru, cum l-am văzut odată vorbind cu mama la poarta noastră. După un timp, mama a spus că a fost luat de maşina neagră şi dus a fost pe vecie. Regret că n-am întrebat-o pe mama care-i era numele şi dacă avea rude. Ştiu că locuia în apropierea pădurii, spre Mihoveni. Mama a mai povestit că a fost luat de sinistra maşină neagră la miezul nopţii, fiindcă a scris o scrisoare în străinătate. Evident, nu la Moscova. Dar chiar şi la Moscova dacă scria cineva să-l felicite pe marele Stalin, securitatea tot l-ar fi luat. Aşa ne trebuie, vorba vechiului meu prieten de la Botoşani Sin Leiba Şloim.

Este evident că mult mai mulţi oameni au ajuns în temniţele comuniste. Mulţi dintre copiii celor stinşi din viaţă nu au mai vrut să amintească de suferinţele părinţilor lor. Unii nici n-au ştiut. Foarte mulţi nici n-au avut dosare penale sau administrative. Mulţi au murit ucişi în beciurile securităţii, condusă atunci şi formată din cominterniştii care au adus comunismul în sărmana Românie cu ajutorul armatei sovietice eliberatoare din robia fascistă şi a regimului burghezo-moşieresc. Aşa ne trebuia? Am mai spus-o, dacă Antonescu nu voia să cucerească Odessa şi apoi Stalingradul, poate că alta era soarta neamului nostru. Propaganda lui Antonescu, descrisă în cărţile umoristice ale lui I. Ludo, avea şi ea o limbă de lemn cu lozincile aferente: cruciada împotriva comunismului, la răscruce de veacuri, catapeteasma neamului, brăzdar de vreme nouă, salvatorul şi dezrobitorul (Antonescu) naţiei în prag de apoteotică izbăvire a porţilor creştinătăţii etc. etc. Cultul personalităţii la români începe cu traco-daco-sciţii şi cumanii romanizaţi.

Primul preşedinte al RSR, Nicolae Ceauşescu, a rostit răspicat încă din vara lui 1968: vrem să se respecte dreptul fiecărei ţări de a-şi hotărî destinele fără niciun amestec din afară, respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale, neamestecul în treburile interne... condamnăm imperialismul, neocolonialismul, antisemitismul, rasismul etc. Neamestecul în treburile interne era linia de foc a politicii externe a secretarului general al PCR. Vizată era Moscova, centrul comunismului mondial. Neamestecul în treburile lui interne, după uitatele viitoare teze din iunie 1971 (ale lui Lenin erau din aprilie 1917), însemna că el e cel mai mare comunist din lume. Cel mai profund ideolog. Leonid Ilici Brejnev s-a prins repede de stratagema lui Ceauşescu. Voia să-l întreacă pe el, omul care făcea să tremure Occidentul, în comunism. Voia adică să fie mai comunist decât secretarul general al PCUS, care chiar s-a bucurat de această competiţie. Şi bătrânul Mao îi acuza pe sovietici că nu mai sunt comunişti sută la sută, că au capitulat în faţa SUA, mai ales după aplicarea politicii coexistenţei paşnice între cele două sisteme politice: capitalism şi comunism. Dar până şi Stalin, prin 1926-1930, a fost acuzat de Troţki că a trădat revoluţia mondială. Sigur că Stalin nu l-a iertat, nu pentru asta, ci pentru alte cuvinte nepotrivite ale făuritorului Armatei Roşii. Ceauşescu nu l-a ales drept model pe Mao, cu toate că a furat modelul ultracomunist al revoluţiei culturale, ci pe Kim Ir Sen cu numele de atunci, marele conducător comunist al Coreei de Nord. Evident că nu a venit cu nimic original în construirea socialismului. Prin 1985 a decretat că tot pământul patriei este al poporului, exact ce a spus Lenin în 1917 prin decretul privind pământul, urmat de decretul păcii. Cu acesta din urmă Lenin a privat marea Rusie, pe care n-o prea iubea, de rolul de învingător în războiul mondial, pe care-l putea avea dacă mai rezista un an pe front în faţa armatei germane. Şi ar fi rezistat dacă-l punea comandant pe Troţki, care fără să fi pus mâna pe armă în viaţa lui sau să-şi fi îndeplinit stagiul militar avea un talent de mareşal. Şi aşa Rusia a pierdut Constantinopolul, adică Istanbulul promis de Antantă, spre consternarea grecilor, care au încercat singuri să-l cucerească, dar i-a înfrânt făuritorul Turciei moderne, generalul Mustafa Kemal Atatürk. Şi aşa s-a scris istoria. Şi aşa a ajuns şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu dictator şi tiran, cum l-a definit cu rigoare juridică tovarăşul Emil Bobu la procesul CEPEX.

Tovarăşul Bobu Emil nu râdea în general. Poate doar acasă. Am spus de atâtea ori că activiştii erau serioşi, gravi, ei oficiau parcă o slujbă de partid, mai ales în şedinţe. Cine a văzut la congresele şi conferinţele naţionale ale PCR un om râzând? Ferească Dumnezeu! Şedinţele se oficiau ca acelea ale papilor de la Roma sau ale preafericitului Teoctist, care a trimis Scânteii partidului, în ziua de 21 decembrie 1989, un articol sfinţit în care condamna cu toată autoritatea lui de trimis al Celui de Sus pe pământ acţiunile antisocialiste ale huliganilor din Timişoara. Ziarul a apărut în dimineaţa fatidică de 22 decembrie. Amin.

Tovarăşul Ceauşescu râdea la vânătoare, la petrecerile împreună cu familia şi cu unii membri CEPEX. Râdeau până şi Gogu Rădulescu şi Ion Dincă, proprietar postmortem al fostului hotel Dorobanţi, unde dormeam eu prin anii 1970-1980. Mă rog, şi al altor mari proprietăţi capitaliste. Dar de ce nu râdea iubitul nostru conducător la congrese şi plenare? De ce nu mai spunea câte o vorbă de duh, de ce nu se ducea la o ţigară, chiar dacă nu fuma, de ce atâta gravitate, care îi va face pe iubiţii noştri compatrioţi flămânzi şi înfriguraţi să-l urască de moarte? Un strateg postcomunist, Ion Iliescu, a cucerit inimile românilor râzând toată ziua în primii ani de după 1990. Inteligentul nostru popor a rămas înmărmurit: un preşedinte al frumoasei noastre ţări râde. Râde de noi oare? Nici vorbă. El râdea de inteligenţa lui şi nu a noastră. După maximele latineşti şi cu minerii care au pus parul pe spinarea studenţilor pletoşi de atunci şi a unor poeţi beţivi, Ion Iliescu, sub conducerea venerabilului patriot Silviu Brucan, a reuşit să-i trimită la lada de gunoi a istoriei pe Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, chiar dacă unii au guvernat perfect constituţional între 1996-2000, când un profesor geolog a fost înfrânt de securitate, pe bună dreptate.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Amintiri din Comunism.
 Vizualizări articol: 1083 | 
Notează articolul: 
  • Nota curentă 4.75/5
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
 | Nota curentă: 4.8 din 4 voturi
Amintiri din Comunism4.854

Facos Suceava
Comentarii

Monitorul de Suceava nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.


Timpul de 60 zile în care puteaţi posta comentarii pe marginea acestui articol a expirat.



RE-PAIR
Directia Generala Anticoruptie
Meniul ZILEI în restaurante sucevene

HaiHui prin Bucovina

Ultima oră: local

Alte articole

Alte titluri din Local

Ştiri video

Ultima oră: naţional - internaţional

Alte articole

Gala Top 10 Suceveni

Top Articole

Mersul trenurilor de călători

SONDAJE

Consideraţi Legea antifumat în spaţiile publice o măsură bună?

Da
Nu
Nu mă interesează

Fotografia zilei - fotografie@monitorulsv.ro

Fotografia zilei