In urmă cu aproape un an de zile, când am creat această rubrică, ne propusesem să redescoperim trecutul cu ochi lucid şi să încercăm a privi calmi istoria. Ea nu se va schimba, orice am face, cu bunele şi cu relele ei. Am găsit că este bine să discutăm despre Holocaustul transnistrean, care ne-a fost ascuns atât de multă vreme, mai ales nouă, generaţiilor de după 1940. Am evocat mari scriitori români şi artişti  de origine evreiască, pentru a pune în lumină rolul şi aportul pe care această comunitate l-a adus la dezvoltarea civilizaţiei româneşti. Să recunoaştem, însă, că prejudecăţile alimentate de curentele antisemite şi de tendinţele ultra-naţionaliste nu sunt uşor de învins, nici prin dialog, nici prin autenticitatea mărturiilor. Pentru unele aspecte din trecut ce au fost generate doar de câţiva evrei, iar nu de toţi în masă, este anatemizată adesea întreaga civilizaţie iudaică. Nimeni nu putea să scoată mai bine în evidenţă fenomenul care s-a întâmplat în cadrul însăşi etniei evreieşti din România, decât tot un specialist evreu bine documentat, cum este Teşu Solomovici, într-un recent articol ce poate fi citit de toată lumea în ziarul Ziua din 29 septembrie şi la adresa de internet următoare http://www.ziua.net/display.php?data=2007-09-29&id=227298  Este aici, concis şi argumentat, bine demonstrat rolul Comitetului Democratic Evreiesc în manipularea comunistă din perioada de după 1945, când aceasta organizaţie a lovit în primul rând în interesele evreilor, ca şi în interesele româneşti. Altădată, am privit către un personaj istoric ce a fost mult îndrăgit de români pentru tenacitatea cu care s-a opus sovietizării, mareşalul Ion Antonescu, cel care a încălcat însă legile moderne ale umanităţii şi a generat un genocid tragic al evreilor şi ţiganilor.
Me-am străduit a reduce tensiuni prin dialoguri deschise: când lucrurile se discută onest şi părţile se pun de acord asupra stilului polemic, care trebuie să fie o manieră de a dezbate iar nu un stil de război neconvenţional, concluzia care apare este aceea că între oameni există punţi de legătură, ce se refac neîncetat, dacă un înger comunicator de bunăvoinţă se află prin preajmă.

O primă constatare după aceste patruzeci şi unu de episoade ale Lecturilor: o cultură a dialogului şi a dezbaterii ne cam lipseşte în România. Oamenii încă simt nevoia să agite pumnul pentru a-şi susţine ideile ori simt nevoia să condimenteze discursul cu înjurături şi ameninţări, alteori excluzându-şi sau asasinându-şi adversarii de idei, pentru a crede că se fac înţeleşi. Dacă încrâncenarea este încă de sorginte totalitară, după decenii de cenzură comunistă, este evident că apucăturile  inchizitoriale ale cetăţenilor vin de la clasa politică actuală, care ocupă spaţiul mediatic zi şi noapte cu gravele ei probleme de sănătate mintală: politicienii noştri nu încetează să fie scandalagii şi cverulenţi, în loc de a se aşeza la masa dialogului, cu toleranţă şi dreaptă cumpănire. Iar modelul lor se duce mai departe şi, prin subliminalitate mediatică, ajunge să contamineze psihicul populaţiei. Aşadar, discuţiile pe tema relaţiei dintre cultură română  şi alte culturi de pe teritoriul românesc, mai ales cea iudaică, vor fi mereu necesare, dar vor avea nevoie mereu de argumente temeinice şi de abordare adecvată. În acest sens, şi Biblioteca Bucovinei  şi eu vă stăm la dispoziţie cu numeroase studii şi cercetări, semnate de autori români sau străini, sau cu bibliografii complete pe temele la care facem aici referinţă, ori programe publice de dezbateri.

Mi se pare că trebuie depăşită, prin educaţie şi informare, epoca evului mediu prelungit de dictaturile secolului trecut, iar cuvinte ca jidan sau ţigan împuţit să iasă în primul rând din vocabularul politicienilor, al universitarilor şi al preşedintelui de ţară, pentru a înregistra un evident progres real în spaţiul public.

Am discutat aici şi de sălbatica distrugere a României de către URSS. În cartea mea „Elegiile Estului sălbatic” editată în 2005, consemnam  în cheie poetică :

„ai fost în comă timp de cincizeci de ani?

fără să-ţi asumi absenţa şi laşitatea?- îl întreb.

fără să-mi aduci plecăciunea sfioasă şi sinceră a occidentului şi a americii?

fără să-mi oferi regretul moscovei şi al clanurilor siberiene?

nu-şi asumă nimeni orgiile ideologice totalitare care au transformat estul într-o tavernă tiermondistă?

dar oare de câte ori aş mai putea muri? oare lupta mai este un tribut plătit onoarei?

oare adevărul meu mai este relevant, câtă vreme adevărul celui mai tare îmi este impus prin forţă?

oare ideologia internaţionalistă care a paralizat instinctele vitale ale poporului meu estic nu a fost doar un experiment de crime împotriva umanităţii pentru care, acum, însă, autorilor - nişte aventurieri străini de estul îndoliat - nu li se intentează nici un proces public mondial, care să demaşte proporţiile erorii, condamnând-o pe vecie, fie chiar şi numai moral?

oare sutele de milioane de morţi ai estului nu mai sunt interesanţi pentru istorie, din moment ce estului i se refuză dreptul de a avea o istorie?

secolul XX a cunoscut două pandemii ideologice mari şi late: holocaustul şi estul sovietizat. plus genocidul armenesc de la început, ca aperitiv, fulgerător.

cu surdină.

în fapt, unul şi acelaşi genocid ce s-a propagat de-a lungul istoriei cu o viteză ameţitoare.

lumea literară e bântuită numai de genitalizarea metafizicii? de expresionismul naturalist. de nudismul exhibitionist de consum. de erotismul de vitrină.

dialoguri directe. dure. unde poezia nu încape. mi-au spus-o şi prietenii mei americani, tu să nu, mi-au spus-o şi prietenii mei ruşi, tu să nu, mi-au spus-o şi prietenii mei chinezi, tu să nu, mi-au spus-o şi prietenii mei musulmani, tu să nu, mi-au spus-o răspicat şi prietenii mei europeni: tu să nu vorbeşti, nu ne interesează procesul global al dictaturilor. mai ales cel mondial al comunismului, aşa cum a fost şi cum mai este. a se uita. a se ierta. a se lăsa.

unde sunt scuzele ce le datorează artizanii militari şi politici ai războiului rece, popoarelor nefericitului est al europei.  acestea au fost cedate în condiţii ruşinoase şi asasine dictatorului stalin în anul de graţie una mie nouă sute patruzeci şi cinci. acelaşi lucru este scris în manualele de istorie. dar caracterul penal internaţional al faptei, ca şi aspectul ei profund imoral, nu sunt reclamate de nimeni. nu există instanţă mondială actuală preocupată de refacerea conceptului de demnitate a Estului prin căinţa şi înţelepciunea celor ce l-au mutilat.

o nouă geografie pâlpâitoare începe să se rescrie, peste un relief psihic din nou pervertit şi manipulat, dar mult îndulcit, în care criminali, mărturii şi victime deopotrivă nu vor mai fi în viaţă, cum nici documentele demne de crezare, aşa încât povestea de adormit copii să poată fi spusă ca o litanie ce mângâie fără să aline”. (va urma)

Angela  FURTUNĂ
Publicistă, scriitoare
Membră a Uniunii Scriitorilor din România
angelafurtuna@yahoo.com
http://laurencejth.over-blog.net/

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Lecturi nerecomandabile: Iudaism şi românism sub presiune (XLI).

Comentarii