Încrederea este limbajul ascuns, moneda nevăzută schimbată în orice relaţie. Nimic nu se poate construi între oameni fără încredere. Literalmente. Până şi într-un banal magazin, nu ai putea să cumperi nimic fără ca vânzătorul să aibă încredere în moneda pe care o oferi. Unii specialişti au încercat să explice şi să cuantifice încrederea, au arătat modul în care ea funcţionează şi ce efecte poate avea.
Spre exemplu, încrederea într-o relaţie este o funcţie a două componente: caracterul şi competenţa. Dacă lipseşte una dintre aceste două lucruri, încrederea se prăbuşeşte.
Ai accepta să fii tratat de cancer la plămâni de un medic care fumează două pachete pe zi şi care-ţi spune că fumatul e dăunător? Ai avea încredere într-un om fără caracter? Într-un profesor care ia şpagă şi vorbeşte de management şi principii unor studenţi? Ai avea încredere?
Cât priveşte competenţa, e ceva mai simplu. Într-un instalator care se ştie că a ratat patru lucrări până acum, ai avea încredere? Dar într-un contabil care a fost închis pentru fraudă?
Nimic nu se construieşte fără încredere.
Încrederea afectează relaţiile în nenumărate feluri. Pe scurt însă încrederea mare creşte viteza cu care se desfăşoară procesele între oameni şi scade costurile totale. Când oamenii au încredere unii în alţii, e de ajuns, de multe ori, un cuvânt în loc de trei ştampile şi o vizită la avocaţi.
Nimic nu se construieşte fără încredere.
Aşa cum sistemul imunitar are grijă să elimine din timp elementele care ar distruge sau slăbi un corp, în mod asemănător încrederea este un sistem imunitar al societăţii, al relaţiilor de la orice nivel: la nivel personal, interpersonal, dintr-o organizaţie, dintr-o piaţă economică şi la nivel de popor, de societate.
 

**
 

Cu o lună înainte de a părăsi ţara, într-un interval de o oră, doi oameni total diferiţi mi-au spus acelaşi lucru.
Unul, consilier local al municipiului Suceava, celălalt, taxator în autobuzele publice sucevene. Ambii mi-au spus cuvânt cu cuvânt acelaşi lucru: „Nu mai am încredere în nimeni!”.
Nivelul de degradare umană a atins cote de avarie în România.
Dacă oamenii de bun simţ şi necompromişi nu vor abandona pasivitatea şi nu se vor implica împreună în destinul lor, avem toate şansele ca în timpul vieţii noastre să asistăm în direct la moartea unui popor. Al nostru.

Ovidiu Cocieru,
Bursier Fulbright

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Moartea unui popor.

Comentarii