Doru POPOVICI

Ziua de debut a echipelor noastre în „Europa League” a fost una absolut fastă, în care am cules 8 puncte din 12 posibile. E mult, e puţin? E mult dacă ne gândim că în defuncta Cupă UEFA (aceeaşi Mărie) anul trecut pe vremea asta, nici nu reuşeam să pătrundem. De unde şi deteriorarea dramatică a coeficientului de ţară în clasamentul UEFA, cu perspectiva ca în anii următori să rămânem cu din ce în ce mai puţine echipe şi cu tot mai multe tururi preliminare pentru cele rămase. E puţin, totuşi, având în vedere că una din echipele noastre, Steaua, deşi pleca drept mare favorită în disputa cu „Şerif”, n-a reuşit decât un amărât de egal, ceea ce conduce la ideea că am fi putut obţine 10 puncte, dar n-am fost în stare decât de 8. Să fim serioşi! În fond, egalul Timişoarei la Amsterdam este nu doar copia celui de la Bucureşti, ci o surpriză infinit mai mare. Aşa cum, vorba Preşedintelui, iarna nu-i ca vara, nici Ajax nu prea e ca Steaua, deci ieşim tot acolo la punctaj. Indiscutabil, Poli a scos cel mai bun rezultat, acest 0-0 cu Ajax având o cu totul altă semnificaţie decât victoria lui Dinamo de la Graz. E vorba de multe: de nume, de lot, de pedigree, de bani, de toate astea şi încă de multe altele care fac din Ajax un nume de referinţă pentru fotbalul mondial de aproape 40 de ani încoace. Dacă tot am vorbit de Dinamo, atunci să salutăm performanţa de a fi obţinut o nouă victorie în deplasare, o chestie devenită cumva specialitatea casei. Oare UEFA ar accepta disputarea tuturor meciurilor sale pe terenurile adversarilor? Aici poate fi vorba de partea bună a ostilităţii cu care Dinamo este întâmpinată oriunde ar juca în ţară: în aşa hal s-au obişnuit cu asta, încât le e mai familiară decât cea tandră de pe propriul teren. ... Iar dacă am ajuns la terenul propriu, hai să încercăm să descâlcim întâmplarea din Ghencea. Şerif Tiraspol e o echipă bună. Dar atât. În condiţii normale, ar fi trebuit bătută. Nu la scor, dar bătută fără emoţii. Însă poate fi vorba de „condiţii normale” la Steaua, indiferent la ce am face referinţă? Nici vorbă. Iar starea de anormalitate porneşte de la însuşi patronul echipei. Becali, de fapt, nu e patron. El e dictator. Şi nu are angajaţi, ci sclavi, porecliţi jucători, directori, antrenori etc. Atunci când sclavul îndrăzneşte să viseze, pedeapsa vine de la sine: echipa a doua! Asta, în cel mai bun caz. Un antrenor, poate bun, poate bunicel, care-i explică stăpânului că mai bine ar face să tacă, e mort în secunda următoare. Cum credeţi că s-a simţit Bergodi cu sula-n coaste? Şi măcar să fi fost vreo sculă de sulă? Dar când vine un berbec tembel, ca Panduru, să te supervizeze, aproape că ţi se pare o uşurare destituirea. Faceţi pariu că Stoichiţă va sta pe bancă, dacă vrea el, până i-o creşte barba ca ălora de la ZZ Top?