Mircea Radu IACOBAN

O stafie umblă prin Europa: Testamentul lui Petru cel Mare. Un ziar de ieri vede în recentele declaraţii ale lui Medvedev nici mai mult nici mai puţin decât certă continuare a politicii globale ţariste, aşa cum reiese din faimosul Testament. Căruia puţini îi pun la îndoială autenticitatea, iar cei care o fac nu uită să adauge „un fals bine ticluit, ce-şi păstrează actualitatea şi pare a fi urmat şi azi, punct cu punct, de Rusia lui Putin şi Medvedev.”
Altfel spus, autentic sau nu, Testamentul continuă să aibă valoare de program politic şi încă pe termen nedefinit. Acţionând, zice-se, chiar şi în veacul nostru, datorită atât identităţii ţelurilor, cât şi modalităţilor propuse pentru atingerea acestora.
Ei bine, mă tem că nu-i deloc aşa – cel puţin în cazul mileniului doi. Mulţi vorbesc, puţin cunosc textul în detaliu (arhivele din Quai d’Orsay posedă, de altfel, trei variante, asemănătoare, dar nu identice), iar confruntarea cu realităţile politice contemporane atestă neconcordanţe tot mai evidente pe măsură ce înaintăm în timp. Pe undeva este, desigur, firesc: evoluţiile atât de cert prognozate n-au volatilitatea profeţiilor lui Nostradamus, interpretabile în fel şi chip. Cele aproape trei veacuri scurse de la 1725 au adus răsturnări de situaţii, mobiluri, echilibre, astfel că predicţiile etalate la modul imperativ-optativ cad în desuetudine, inclusiv faimosul paragraf XIII, încheiat cu fraza „Aşa se poate şi aşa trebuie subjugată Europa”. Ţelurile Rusiei de azi sunt interesate mai puţin de bătrânul continent, trecând dincolo de obsesivele obiective istorice şi vizând dacă nu dominaţia globală, barem constituirea unui centru de echilibru moscovit într-o omenire cu polaritate binară: de-o parte Rusia, de alta, ceilalţi.
Recapitulăm: Testamentul, zice-se, redactat în 1725, este adus la Paris în 1757 de ambasadorul Franţei la Petersburg. Principala obiecţie ce i se poate aduce acum rezidă din neglijarea completă a rolului Chinei, ignorarea Statelor Unite şi minimalizarea potenţelor lumii arabe. Pe undeva, explicabil: vizând dominarea Europei, n-avea de ce (atunci) să ia în considerarea rolul puterilor neeuropene. Situaţia pe tabla de şah este acum cu totul alta şi a preconiza evoluţii europene fără a se ţine seama de determinările din afara continentului duce la trimiterea textului înapoi în timp, lăsându-l fără atributul valabilităţii de proiect cât de cât actual. „Testamentul” exagerează net rolul Poloniei, văzută drept cheie a devenirii Europei – astăzi, Varşovia n-are nici urmă din relevanţa veacului XVIII. „Naţiile europene – se spune în preambulul textului – au ajuns, cele mai multe, într-o stare de decădere, sau merg cu mare grăbire spre a lor cădere.” Percepţie valabilă atunci şi total neconformă cu realităţile de azi. Necesitatea permanentizării „stării de război” pentru „a alege prilejul favorabil de a începe un război, cu acest chip făcându-se o pace care să ajute războiul şi războiul să ajute pacea, în interesul întinderii Rusiei şi a înaintării ei la înflorire” pare un deziderat total în afara stării de fapt a zilelor noastre. Oricât îşi dezvoltă Rusia capacităţile militare, ţelul rămâne mai degrabă consolidarea polului de echilibru decât miza cuceririlor printr-un „război etern”.
După experienţa nefastă din Afganistan, Moscova nu mai cutează decât intervenţii în zonele cu populaţie rusă „primejduită”. Paragraful II se referă la necesitatea aducerii „unor comandori străini în vreme de război şi de oameni învăţaţi în vreme de pace” – caducitate evidentă după al II-lea Război Mondial. Paragraful V: „A lua cât mai mult din hotarele Suediei” - o fi fost, cândva, posibil şi necesar, acum, e ţintă falsă. Paragraful VI: „A însoţi principii rosieneşti cu principesele din Germania” – ei, na, dusu-s-au vremurile acelea! IX: „A deschide necurmat războaie când cu Turcia, când cu Persia” – aceeaşi remarcă.
Ultimele capitole se referă la obligativitatea alianţei cu Franţa şi Austria, pentru „a împărţi cu ele imperiul lumii”. Care Austrie, ce Franţă? Un singur paragraf, cel numerotat cu VIII îşi păstrează oarecare relevanţă în contemporaneitate, dar n-ar cum furniza îngrijorări reale: „A se întinde neîncetat către Nord, pe marginea Mării Baltice şi către sud, pe marginea Mării Negre”. Poate, cu o corectură: către est, spre hotarele Uniunii Europene (Transnistria, Moldova). Între dorinţă şi realitate căscându-se, de mult, un hău de netrecut. Aşa că obsesia spăimoasă potrivit căreia Rusia urmează şi acum, punct cu punct, Testamentul lui Petru cel Mare e de trecut în rândul legendelor. Altele-s ţelurile şi, mai ales, mijloacele. Ce-a fost, a fost. Ce va fi, rămâne de văzut. Dar nu în arhive!