Ion CRISTOIU

N-a scăpat nici măcar comentatorilor turmentaţi un amănunt:

După anunţarea rezultatelor de la scrutinul din 1 iunie 2008, PDL, PSD şi PNL şi-au strigat victoria.

Un scrutin e o întrecere.

Orice întrecere are victorioşi şi învinşi.

Începutul verii lui 2008 ne-a adus astfel un paradox:

Întrecerea care a fost scrutinul pentru locale nu are nici un învins.

Dacă ar fi să credem liderilor, toate partidele au învins.

Mulţi s-au mirat ironic la o asemenea realitate.

Noi nu ne-am mirat.

E o modă deja pentru ştabii de partide să proclame, indiferent de rezultatele obţinute, victoria formaţiunii la scrutin.

S-a întâmplat aşa şi la eurparlamentare.

Cu un oarecare efort, am putea găsi şi explicaţiile acestui fenomen, de ultimă oră după decembrie 1989:

1) Toate formaţiunile sunt marcate de lupte interne. În fiecare, Şeful e pândit de ceilalţi pentru a-l răsturna din fotoliu. Prilejul fericit pentru a pune în discuţie o şefie de partide rămâne, indiscutabil, examenul electoral. Un eşec poate fi, în orice clipă, pretextul de a se cere modificări la vârf. Conştienţi de aceasta, liderii se grăbesc să proclame măreţele succese obţinute la scrutin. Sau, ca în cazul lui Mircea Geoană, să se pitească în spatele lui Sorin Oprescu pentru a marca eşecul de la Bucureşti.

2) În România, nici măcar în 2008, la 19 ani de la Revoluţie, nu s-a creat un electorat însufleţit de credinţe ideologice. O parte a alegătorilor, tot mai mare, după cum o arată localele, votează mai rău ca o clientelă politică. Cealaltă optează pentru cei puternici. Sunt puţin alegători care rămân alături de un partid şi la rău. Explicaţia trebuie căutată, înainte de toate, în slaba preocupare a partidelor de a se identifica ideologic. PSD, deşi se pretinde de Stânga, a avut multe decizii de Centru. PDL e o formaţiune fără identitate, o piftie care tremură la hachiţele lui Traian Băsescu. PNL a luat la guvernare multe măsuri de Stânga. Alături de această slăbiciune, se aşează incapacitatea de a cuceri electoratul prin credinţe. În campania pentru primul tur, voluntarii, cei care dau sarea şi piperul unei formaţiuni politice, au fost, în realitate, inşi plătiţi de partide. O astfel de situaţie impune partidelor nevoia unei permanente figuraţii de atotputernice, de răsfăţate ale sorţii. Recunoaşterea unui eşec e suspectată de a duce la pierderea electoratului captiv.

3) Aşa cum a arătat campania pentru primul tur de scrutin, partidele pariază pe o uriaşă, incredibilă risipă de fonduri. Banii pentru panouri, clipuri, afişe vin de la clientela politică. Aceasta, ca şi electoratul, nu e fixată pe un partid. Migrează de la o formaţiune la alta după cum simte că e rost de câştig. Dând curs acestei realităţi, partidele sunt obligate să nu-i recunoască eşecurile.

Nu în ultimul rând, o explicaţie trebuie căutată în scorurile apropiate obţinute de principalele partide.

Când se va ivi o departajare serioasă între ele, lucrurile vor sta altfel.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Explicaţiile unui paradox.

Comentarii