Mircea Radu IACOBAN

Ieri, la Iași a avut loc un eveniment artistic mai aparte: într-una dintre frumoasele săli ale Casei scriitorilor a fost vernisată expoziția de fotografie intitulată „Țara Prutului”. Autorul, Ștefan Susai, a avut mai multe astfel de expoziții la Chișinău, la Bălți și în alte orașe de peste Prut, deține o rubrică de comentariu la propriile fotografii în revista basarabeană „Timpul”, a publicat cărți de proză și albume foto însoțite de tentative eseistice. La Iași, se află la prima sa prezență publică.

De ce intitulată „Țara Prutului”? Fiindcă se poate imagina un astfel de spațiu interriveran Siret-Prut și Prut-Nistru caracterizat în primul rând prin mai evidentă subdezvoltare rurală și sărăcie endemică, determinate și de existența vreme de decenii a interdicțiilor statornicite prin sârma ghimpată la frontiera cu „râul blestemat”. Dar și mai bine păstrătoare a tradițiilor și eresurilor străbune. Partea basarabă a investigat-o scriitoricește Ion Druță, bun prieten cu Susai, schimbul lor îndelungat de scrisori Iași-Moscova și retur ieșeanul publicându-l într-o carte editată anul trecut la Chișinău. Druță rămâne un dramaturg absolut remarcabil (i-am jucat înainte de 1989 două piese în aceeași stagiune, fapt fără precedent la Naționalul ieșean), chiar dacă și acum, la 90 de ani și membru de onoare al Academiei române, continuă să creadă și să susțină că „moldoveneasca” este o limbă deosebită de română).

În această „Țară a Prutului” s-a născut Susai, într-un sat tăiat în două de Prut. Auzea vorbind limbă românească rubedeniile de peste râu, și tot așa precum Grigore Vieru, la Pererâta, visa să treacă vreodată apa de graniță, o făcea și el, dar în celălalt sens, cu aceeași motivație: să-și cunoască frații români despărțiți de rigoarea frontierei. Este un personaj foarte interesant acest scriitor-fotograf (sau invers): absolvent de drept la Oradea, este doctorand la Universitatea din Chișinău cu o teză ce ține de istoria noastră literară, a lucrat la France Press, la Radio France International, a fost Consilier în Ministerul Transporturilor, apoi consilier și purtător de cuvânt al ministrei Elena Udrea. Se pare că nu prea-i place să rămână prea mult în același loc. Acum, dacă nu mă înșel, este tot consilier – la Primăria Coarnele Caprei.

Autoexilul se arată productiv și pentru orimărie, și pentru autor, care a dat publicității un excepțional album-tezaur al observațiilor cotidiene din cele 365 de zile petrecute în intimitatea satului din „Țara Prutului”, imaginile revelatoarei și surprinzătoarei monografii fiind însoțite de comentarii de sorginte literară. Și fiindcă tot se afla pe acolo, a organizat o caldă comemorare la împlinirea a 90 de ani de la nașterea confratelui și prietenului nostru Ștefan Oprea, fiu al satului, a susținut și obținut atribuirea numelui scriitorului Ștefan Oprea școlii din comună și a decis primăria să promită amplasarea unui bust din bronz în fața Căminului Cultural. În ce privește categorisirea fotograf-scriitor ori scriitor-fotograf, Susai alunecă printre jaloane și definiții. Am avut și avem scriitori-medici, scriitori ingineri, scriitori marinari, iată și primul scriitor-fotograf. Nu spunea esteticianul Donnadieu că „fotografia este literatura privirii”?

Susai cutreieră cu osârdie itinerarii colbăite de uitare în ruralul de peste Prut (închipuiți-vă momentul de perplexitate al vameșului de la frontieră, care la întrebarea „aveți ceva de declarat?” primește răspunsul „da, am o dronă în portbagaj” – fiindcă, mai nou, Susai fotografiază și cu drona), pe unde ajunge determină localnicii să adune în expoziții pe tăpșan covoarele strămoșești, scotocește după pozele rămase în glodul caselor abandonate, tipărește albume, caută urma trenului pe liniile abandonate și a gărilor năpădite de buruieni, este prezent la evenimentele locului începând cu botezul și terminând cu ultimul drum către locul cu verdeață al cimitirelor. Și cum arta fotografică oglindește sufletul artistului, este suficient să vezi imaginea de pe afișul expoziției: o movilă de porumb și, în spatele ei, patru personaje vârstnice, desigur, cei care l-au semănat, prășit și cules. Un fel de „zi a recoltei”, numai că zâmbetele nu mai sunt de carton ca la festivitățile de odinioară, n-au nici izul „smile”-urilor la comanda „cheese!”, ci, cu bună cuviință moldavă, sugerează o stare de spirit așezată și înțeleaptă, semn al bucuriei reținute și al perenității într-o țară a Prutului în care „păpușoiul” a însemnat totdeauna viață. (Susai a aflat de la țăranii locului cum își imaginează raiul: „un sat cu case frumoase și cu ploaie la timp”)

Sunt doar bătrâni în poză, fiindcă tineretul s-a bejenit de mult. Motivele florale zugrăvite pe poartă atestă o geometrizare prea exactă pentru a le considera din tradiția locului – computerul se insinuează tot mai mult, până și-n ființa reprezentărilor etnografice... Ultima chestiune, poate chiar cea mai interesantă, ar putea-o provoca întrebarea, legitimă de altfel, dacă imaginile înrămate pe simeza lui Susai țin de fotografia artistică sau de cea documentară. Ar fi multe de discutat, fiindcă și opiniile foto-teoreticienilor nu-s  unanime. „Scrierea cu lumină”, care suplinește vulnerabilitatea percepției vizuale umane, nu poate fi obiectivă până la capăt, presupune oricum implicare cel puțin în detalii (unghiuri, lumină, momentul declanșării etc.), așa că exprimă și viziunea proprie autorului. Oricum și oricât, imaginea este creată (nu iau în seamă canonada blitz-urilor automatizate). Și Susai nu se sfiește să încerce așa-numita „fotografie artistică”, plasând regizat fecioare în rochie lungă roșie într-un nesfârșit lan de rapiță galbenă înflorită ori într-un pustiu înzăpezit. Dă „frumos”, dar pentru mine valorează mult mai mult stropul de nădejde citit pe chipurile țărăncilor care aduc spre sfințire bucatele la biserică. Arta presupune sentiment. Cele mai multe dintre fotografiile lui Susai or fi document revelator, da-s născute din sentiment, nu trudite de plăsmuiri regizorale. Așa că...