Mircea Radu IACOBAN

Nu constituie deloc o noutate şirul de incredibile coincidenţe (dac-or fi simple coincidenţe!) ce marchează straniu istoria Statelor Unite ale Americii. După ce le-a comentat obsesiv luni în șir, presa a ostenit și, eșuând în încercarea de a le afla explicații cât de cât logice și „terestre”, le-a scos din sumarele primelor pagini, apoi și din cele tip magazin ori „știați că?”, clasându-le printre bizare curiozități generate de întâmplare și-atât. Lumea le-a uitat. Iată-le, repovestite în rezumat:

Preşedintele Abraham Lincoln a fost ales membru al Congresului în 1846. John F. Kennedy, în 1946. Lincoln a ajuns preşedinte în 1860, Kennedy, în 1960. Ambii au fost ucişi cu un glonte în cap, într-o vineri. Lincoln a murit în sala Teatrului „Kennedy”, J.F.K. în automobilul marca „Lincoln”. Asasinul lui Lincoln (Booth) s-a născut în 1839, ucigaşul lui J.F.K. (Oswald), în 1939. Succesorul lui Lincoln s-a numit Johnson, născut în 1808, iar cel al lui Kennedy, tot Johnson, născut în 1908. Secretara lui Lincoln se numea Kennedy, secretara lui Kennedy, Lincoln. Cu o săptămână înainte de a muri, Lincoln se afla în vacanţă la Monroe (statul Maryland), iar Kennedy era în vacanţă cu... Marilyn Monroe! Şi tot aşa înainte – mai sunt o sumedenie de potriveli (cum altfel să le spun?); spaţiul rubricii nu permite prea multe detalieri.

Dacă marxiştii vedeau mecanicist în întâmplare o manifestare a necesităţii, iar post-marxiştii au mai introdus câte-o nuanţă, vorbind despre „disocierea cauzelor generatoare”, discuţia nu-i deloc epuizată, şi-i de urmat mai degrabă îndemnul lui Seneca: „Să cercetăm dacă nu cumva lucrurile despre care se spune că sunt întâmplătoare nu-s supuse unor anumite legi şi dacă nu cumva nimic în lumea asta nu se iveşte pe neaşteptate sau în afara ordinei.”  Să cercetăm – dar cu ce unelte? Viziunea deterministă în explicarea relaţiei cauză-efect se poticneşte vizibil în faţa unor realităţi pe care pur şi simplu nu ştii cum să le cataloghezi şi-n ce perspectivă să le comentezi. Oricum, o reacţie cinstită în faţa năucitorului şir de „potriveli” ar aduce cu aceea a ardeleanului care, văzând girafa, a exclamat „aşa ceva nu există!”

Teoria probabilităţilor furnizează cifre foarte mari, de ordinul 1 la multe milioane, fiecăreia dintre „coincidenţele” enumerate mai sus, iar buchetul întreg nici nu poate fi inclus într-o ecuaţie decent rezolvabilă – ecranul ar fi năpădit de zerouri. Să credem, atunci, că undeva, cineva, excedat să tot orânduiască destine, i-a furnizat lui Kennedy – fie şi din eroare – copia la indigo a dosarului lui Lincoln? Şi că existenţele noastre sunt atât de strict dirijate, până la amănunt? Ori să acceptăm spusele lui Procopius: „de obicei, ceea ce pare a fi contrar aşteptărilor capătă numele de întâmplare.” S-o lăsăm aşa. E mai simplu. Şi mai comod.

Ar încerca o vagă implicare în tentativa de a aduce un fir de lumină numerologia, dar și ea se poticnește odată cu invocarea raportului dintre necesitate și întâmplare, temă ce a interesat încă de la începuturi filosofia lumii. Și Spinoza, și d’Holbach considerau că doar noi suntem de vină și că toate cele ce le trecem în contul întâmplării provin din neștiința noastră privind cauzele ce produc efectele. Materialismul lui Engels este categoric: „Ceea ce-i considerat necesar se compune în întregime din întâmplător, iar întâmplătorul nu este decât forma sub care se ascunde necesitatea.” Dacă o luăm așa, n-am cum vedea prea mult element întâmplător în escapada lui Kennedy cu Marilyn, câtă vreme premeditarea și planificarea au trebuit să țină seama de programul prezidentului, de anumite disponibilități ale divei, de deturnarea pe parcurs a atenției Doamnei Jaqueline ș.a.m.d. S-o trecem în contul necesității? Posibil doar vulgarizând și mutând acțiunea din planul ideatic în cel al fiziologicului imediat. Dar că secretara lui Lincoln s-a numit Kennedy și a lui Kennedy - Lincoln, chiar că nu poate fi decât culmea întâmplării – ce să caute aici necesitatea?

Cum se vede, cu cât căutăm mai abitir firul logic, cu atât se-ncurcă caierul. Are dreptate ardeleanul: girafa nu există!